Poate parea lipsit de sens sa spun ca, uneori, fara sa ma fortez prea tare imbin doua dintre cele mai mari pasiuni ale mele; calatoriile si lectura. Ei, bine, mie lucrul acesta mi se pare mai cu sens decat multe altele și asta deoarece, cartile mele au avut mereu capacitatea de a ma plimba prin lume fara sa ma faca sa-mi parasesc fotoliul sau sa ma plang de lipsa banilor.

   Normal, calatoritul fizic m-a umplut mereu de bucurie si sunt deosebit de incantata de fiecare data cand apuc sa plec pe undeva, dar atunci cand din diverse motive nu pot sa o fac, ma rasfat cu o carte care ma poarta ea, uneori foarte departe.

   Citind odata cartea lui Tibor Fischer Calatorie pana la capatul camerei, am avut strania impresie ca si eu pot trai ca si protagonista cartii, dar evident la un alt nivel (cartea e un roman antipicaresc, daca pot spune asa, deci nu se incadreaza, insa te face sa vezi ceea ce expun eu acum din perspectiva calatorului conceptual).

   Cand eram mititica, pot sa banuiesc ca datorita Vrajitorului din OZ, dorinta de a calatori era destul de acuta, imi amintesc cu o oarecare jena cum intr-o vara in care mi s-a comunicat ca nu vom pleca nici la mare si nici la munte, eu m-am apucat sa-mi fac bagajul, crezand ca induplec pe careva cu asta. Tati a zis un “saraca… cum ar pleca undeva”, ai mei ma compatimeau, cred ca se compatimeau cumva si pe ei ca nu pot merge in concediu ca de obicei. Pe vremea aia insa eu nu ma stiam autocompatimi, asa ca evedam cum puteam; ba prin Calătoriile lui Gulliver (care nu mi-au plăcut), ba alaturi de Robinson Crusoe (pe care l-am citit “pe sarite” caci eram prea curioasa cum se va termina), ba pe Ulita copilariei a lui Teodoreanu… apoi seara ma jucam cu copii de pe strada care nu mergeau niciunde in vacanta și astfel uitam de dorul plecatului.

   Adolescenta din mine, capabila sa recunoasca cum au parasit-o vremurile vacantelor cu parintii a cautat alinare pe unde a putut. Initial prin Romania (prin Moldova Fratilor Jderi, sau in lumea aproape de neinteles a Otiliei si a lui Felix, sau poate inca visa la Fat Frumos din Lacrima). Cand au crescut pretentiile am plecat catre Anglia lui Jane Austen, Emily Bronte sau Charles Dickens. M-am pierdut La rascruce de vanturi pe vremea cand stiam ce e Mandria, dar nu descoperisem inca Prejudecata, iar abia mai tarziu in mintea mea incepusera sa incolteasca Marile Sperante.

   Ce s-a intamplat in timpul facultatii este o filosofie care ma urmareste si azi si de care greu ma detasez, chiar daca in timpul care a trecut multe sentimente s-au schimbat vis a vis de ea. Pe vremea calatoriilor la Oradea parea sa am si alte, foarte diverse preocupari, dar cum dintr-o bursa de 180 de lei nu puteam calatorii prin alte parti (care se adunau din ce in ce mai multe in mintea mea), cu o evadare la biblioteca sau librarie reuseam sa ma rezolv oarecum. Pe vremea aia am descoperit Rusia, Crima si pedeapsa era daca nu o descopeream caci m-a invatat atat de multe, dar m-a si dezamagit crunt. Tot atunci am descoperit si Japonia lui Akasaka, prin micile sale romane la limita dintre perversiune si curiozitatea spiritului.

   In ziua de azi sunt poate cel mai interesata de culturile pe care le cunosc destul de vag, asa ca incerc sa caut a calatorii spre Orientul apropiat si departat pentru a ma familiariza cu un alt stil de viata si cu un alt mod de a vedea lucrurile cu care sunt contemporana (desi uneori mi se pare ca nu sunt), am Vânat zmeie si am intrat pe o frumoasa poarta in Spendida cetate a celor mie de sori, am Citit-o pe Lolita în Teheran si am suferit alaturi de femeile Dezonorate dintr-o lume parca impotriva naturii. Am vizitat si Africa cu Praful si Visele ei impreuna cu Roxana Valea si am descoperit Camino odata cu Veronica Dragoi

   Calatoresc in continuare și chiar si atunci cand plec fizic, iau o carte in mana… din obisnuinta… din recunostinta. (Bianca)