Arhiva categorie ◊ Franta in filme ◊

Autor:
• Sâmbătă, Ianuarie 19th, 2013

Filmul este descris ca fiind o comedie dar eu am iesit si vesela si trista in acelasi timp din cinematograf. Vesela din cauza scenelor din film si a jocului actorilor si trista pentru ca acesta ecranizare te face sa te gandesti, sa-ti evaluezi viata, sa te uiti in buletin si sa cauti varsta, sa te gandesti la parinti, la bunici si la sfarsitul vietii. Ca sa parafrazez un personaj, ne facem asigurari la casa, de viata,  ne platim pensii private, asigurari de sanatate, dar uitam sa ne gandim la cum ne vom petrece ultimii ani din viata.

“Et si on vivait tous ensemble? este povestea a cinci prieteni care se cunosc de peste 40 de ani si care, ajunsi la varsta a treia, isi dau seama ca nu mai pot locui singuri si ca prefera sa se mute impreuna decat sa ajunga la vreun azil. Nu pare nimic extraordinar aici daca nu ar fi umorul frantuzesc al fiecarui personaj sau delicatetea imaginilor.

Il avem in scenariu pe Claude, un afemeiat din tinerete si pana acum, care merge in continuare la prostituate si care a avut o relatie cu ambele sotii ale prietenilor lui. Annie si Jean, un cuplu linistit care locuieste intr-o casa mare si cu obiceiuri burghezesti, casa in care nu mai calca nepotii de mult timp.

Cel de-al doilea cuplu din film este alcatuit din Jeanne si Albert. Jeanne, interpretata de Jane Fonda, ascunde o maladie mortala iar Albert un inceput de Alzheimer.  Dupa un atac de inima a lui Claude, decid sa se mute impreuna pentru a putea avea mai bine grija unii de altii. Este de o mare frumusete scena in care Claude este internat intr-un azil din Sceaux Parc de langa Paris de catre fiul sau si in ziua in care este vizitat de catre cei patru prieteni, este luat pe sus de catre acestia si dus acasa. Dupa ce au baut o cupa de sampanie, Jean are o replica minunata in timp ce ii face bagajul: “Eu nu-mi las prietenul sa putrezeasca intr-un azil“. Toti cinci fug si in doua zile se organizeaza tot traiul in comun.

Descrierea mea nu poate sa surprinda amuzamentul jocului actorilor, scenele calduroase dintre soti sau povestea in toata frumusetea ei. Trebuie sa vedeti filmul. Este despre iubire, infidelitate, prietenie, batranete si umanitate. Filmul surprinde diverse aspecte ale celor de varsta a treia: de la sexualitate la gelozie, de la greutatile inerente la boli devastatoare si de la cum trece tineretea si cum putem trai totusi frumos  si peste 50 de ani.

Si totusi, vanzatoarea de la casierie a tinut sa-mi precizeze la cumpararea biletelor: “Stiti ca este un film frantuzesc, nu?” :)

 


Autor:
• Sâmbătă, Iunie 02nd, 2012
  • Al treilea cel mai vizionat film din Franta
  • Premiul Cesar pentru cel mai bun actor
  • Tokyo Grand Prix pentru cel mai bun film la Tokyo International Film Festival
  • Zece nominalizari la premiile Cesar in total
  • Un adevarat film frantuzesc

“The intouchables” este un film de care nu auzi prea multe dar unul pe care nu il uiti daca apuci sa te duci la el. Il vei iubi de la primele scene filmate pe strazile Parisului.  Este despre Philippe,  un burghez francez paralizat de la gat in jos in urma unui accident cu parapanta si Driss, un tanar de culoare din suburbiile Parisului angajat ca si asistent personal.

Proaspat iesit in inchisoare, Driss aplica la job numai pentru a strange cele trei refuzuri care ii permiteau sa primeasca ajutorul social la care ravnea.  Nu este refuzat asa cum se astepta si se trezeste cazat ca intr-o camera minunat decorata, cu o baie somptuoasa si cu responsabilitatea unui angajament. De aici pornesc situatii care de care mai amuzante, cei doi  cladind impreuna bazele unei prietenii adevarate. Filmul este inspirat dintr-o poveste reala  si este minunat pus in scena de regizor.  Desi cu o mica tenta de tristete, filmul este o comedie, dovada ca toti cei 10 spectatori care eram in sala radeam in hohote la exact aceleasi scene.  Muzica filmului (Ludovico Einaudi) te face sa visezi, sa te intristezi dar nu pentru mult timp. Talentatii actori principali te fac sa razi imediat trecandu-te in alta stare.

Nu s-a inghesuit multa lume la acest film dar va spun ca este minunat. Este o poveste frumoasa, un fapt de viata, de traire adanca, de amuzament.  Mi-a adus aminte pe alocuri de Al Paccino si al lui sublim “Parfum de femeie“.

Iubitorii de Paris vor regasi in film cafenelele “Le Deux Magots” si “Cafe de la Paix”, strazile orasului noaptea, Sena cea misterioasa, magazine si parcuri celebre.


Autor:
• Miercuri, Septembrie 14th, 2011

Aveam planuri mari pentru aceasta toamna. Pentru mine si pentru blog. Dar cum nu intotdeauna ni se implinesc sau nu intotdeauna planurile facute se si concretizeaza asa cum iti doresti, nici cele in legatura cu Vulpitza nu au ajuns acolo unde trebuia. De aceea nu am mai scris si tot asteptam acel moment ideal planificat, momentul in care Vulpitza va fi a Frantei in totalitate, in care voi scrie despre Paris si tot ce are legatura cu acest oras si aceasta tara. Daca tot exista o asa mare iubire, de ce sa nu o exprimam, nu?

Pentru inceput, recomand  iubitorilor de Paris filmul Midnight in Paris. Nu stiu ce sa va spun despre el decat ca a fost facut parca pentru mine si pentru cei ca mine. Nu este mare filosofie prezenta, cum am vazut in alte filme ale lui Woody Allen, dar este mult romantism, culoare si muzica. Daca ati vizitat Parisul si nu v-a placut (exista asemenea oameni?) nu o sa va spuna prea multe povestea. Dar daca credeti ca este acel loc luminat care se observa din Cosmos (cum bine spune personajul principal) atunci trebuie sa mergeti sa-l vedeti.
midnight-in-paris-movie-photo-walking-in-rain-ninja_romeo-small

Veti revedea aproape  toate marile obiective turistice, strazi, cafenele, hoteluri celebre sau nesfarsitele poduri peste Sena. Veti auzi replici pline de savoare despre iubirea pentru acest oras, va veti plimba prin epoca anilor 1920 si prin La Belle Epoque si veti reveni la Parisul zilelor noastre. Care arata minunat pe timp de ploaie, o spun si eu alaturi de personajele filmului.

Pentru mine a fost ca o intoarcere in timp si spatiu si mi-a adancit dorul de locurile acelea dragi, de mancarea minunata si de starile sufletesti pe care le aveam duminica in Jardin de Luxembourg. M-am simtit in timpul filmului ca atunci cand descoperi ca intr-o scena dintr-un film apare din intamplare strada sau orasul in care ai copilarit. Esti uimit si incantat in acelasi timp si iti spui: “Uite, pe aici ma plimbam eu atunci si atunci”.

In concluzie, duceti-va la film, iubitori de Paris. Cu o gasca de fete daca este posibil. Este un film romanticos, in final.