L, prietena mea de la 13 ani de care va povesteam aici, a postat aseara pe facebook un filmulet fantastic despre 50 de oameni carora li s-a pus aceeasi intrebare: “care este cel mai mare regret al vietii tale?”.

Oamenii erau diferiti ca si cultura, statut social sau educatie. Si totusi raspunsurile lor te cutremura. De la “nu mi-am terminat studiile“, la “mi-am inselat prietena”, “nu am invatat sa conduc”, “ca nu am cu 10 sau 20 de ani mai putin”, “nu am calatorit destul”,  “nu am emigrat mai devreme” sau “nu mi-am trait viata bucurandu-ma de ea mai devreme“.

In seara aceasta mi-a dat tema de gandire. Nu ca as avea nevoie de prea mult timp, cred ca adevaratele regrete le purtam cu noi zi de zi si noapte de noapte.  Dar parca tot merita sa ma gandesc mai serios. Chiar si la cele mici. Poate le pot indrepta.

Puteti vedea aici toate raspunsurile:

Pauze. Cateodata avem nevoie de pauze. De la gandire, de la scris, de la visare. Poate pentru a ne incarca bateriile, pentru a reveni, pentru a lucra cu zel si spor apoi.
Nu am plecat nicaieri, am fost pe aici incercand sa pun ordine. Sa ma vindec de o raceala,  de dor de Paris, sa termin o tona de bilanturi, de 112, 101, 300 si alte simboluri plictisitoare,  sa pregatesc o plecare spre Timisoara Tomatei si apoi spre Ineul Biancai, sa ma gandesc la viata mea si la ce sa fac cu ea. Sa vad daca sa continui cu un proiect la care lucrez de ani de zile si la care tin foarte mult. Dar care nu a ajuns inca la acea sclipire minunata. Care imi ocupa timp si care vrea si mai mult din timpul meu. Pe care nu stiu daca il mai am.
Da, se poate numi o criza. De personalitate sau profesionala. Nu stiu incotro s-o apuc si care este varianta cea mai buna. Imi trebuie oameni cu care sa vorbesc. Care sa-mi spuna ce fac bine si ce fac rau. Am nevoie de “sange tanar”, de motivatie. Da, sunt ca un om care are mare nevoie sa slabeasca dar nu are motivatie. Aceea puternica, nu doar o dorinta ascunsa. Motivatia care sa te faca sa te trezesti la 6 dimineata sa mergi la sala. In cazul meu, sa ma trezesc la 6 dimineata si sa scriu, sa caut colaborari, informatii, idei. Am facut-o mult timp si m-am oprit. Nu am avut mereu feed-back si rasplata nu a fost pe masura efortului.
In februarie, cand am traversat o alta perioada nefasta, m-a salvat o carte. O carte care nu-mi spunea prea multe la inceput dar care s-a dovedit a fi inspirationala. Am citit  “Suntem furtuni” si m-a simtit mai bine. Da, multa lume esueaza. De multe ori avem idei dar nu putem sau nu ne permitem sa le implementam. Dar suntem obligati sa o luam de la capat. Ca sa reusim intr-o buna zi. Si rasplata sa merite tot efortul. Am nevoie de o noua carte, de o “furtuna noua’, de un imbold, de un sut in fund. Si de speranta ca ceea ce visez nu e rau si ca intr-o zi oamenii vor avea nevoie de el.

Nu ma plang, sunt doar ganduri. Care fac si ele parte din viata, care ne influenteaza si care ne definesc. Maine e o noua zi si dimineata parca vedem lucrurile altfel, nu?

Lacomia

Trei oameni treceau printr-o padure. Aici au gasit o comoara… Flamanzind, au hotarat sa mearga cel mai tanar sa aduca bucate. Pe drum, acesta isi zicea in sine: “Ce bine ar fi sa fie comoara a mea intreaga. Stiu ce voi face. Voi otravi mancarea. Le voi da lor. Eu voi spune ca deja am mancat. Ei vor muri si banii vor fi ai mei“.

Cei doi tovarasi, ramasi in padure, se sfatuira: “Daca ne-am putea scapa de copilandrul acesta, am imparti numai in doua comoara. Hai sa-l omoram, cand se intoarce“.

Cand s-a intors, l-au ucis; apoi au mancat din mancarea otravita si au murit.

Daca nu ati vazut editia despre fericire a Eugeniei Voda si a Profesionistilor ei, va recomand sa o urmariti sambata seara cand va fi reluata. De la ora 23, pe TVR 1.

Imi amintesc cu mare drag de prima oara cand am urmarit emisiunea si cand mi-au dat lacrimile. Care mi-au dat si a doua oara cand am vazut-o. Si mi-am mai amintit cum pe vremea aceea o vedeam pe autoarea interviurilor cum calatoreste pe un vapor in jurul lumii. Si eu imi doream asta dar imi doream ceva mai realizabil in timp scurt. Sa plec la Paris. Sa plec si sa ma uite cineva acolo pentru un timp. Acum m-am intors si imi vine sa o caut, sa-i scriu si sa-i spun ce inseamna fericirea si pentru mine. Sa afle ca fericirea mea este formata din clipe scurte, din vise implinite, din calatorii facute, din oameni descoperiti, din parinti in viata si din liniste. Si i-as mai spune si parintelui Moga ca vreau sa vin sa-i vad biserica aceea frumoasa si sa il felicit pentru ce a realizat. Si ca are dreptate, ca sunt atatea fericiri cati oameni exista.  Si sa-i mai spun ca pe cat de subiectiva este fericirea, pe atat de trecatoare. Si ca pentru oameni ca el iubesc Romania.

Pe vremea cand eram burlacita faceam ceva ce acum nu mai pot face asa usor,  puteam sa plang unde vroiam si cand vroiam . Daca vedeam un film mega siropos la 12 noaptea, ma puneam pe un bocit de sareau hainele de pe mine. Odata inceput plansul, imi aduceam aminte de toate esecurile, de toate clipele triste, de ce nu am facut, de ce nu mi-a iesit sau de cine imi era dor. Astfel incat uitam de la incepusem sa plang in prima faza. Terminam seara cu ochii cat doi castraveti, cu fata rosie si umflata. Si trista. Dar poate mai linistita a doua zi.

Te mariti sau te muti cu cineva. Intrebare: unde plangi cand vrei sa plangi? Dar sa plangi asa de-a binelea, cu sughituri si lacrimi de crocodil. Si fara sa dai explicatii pentru ca uneori nici tu nu le ai. Este normal ca omul de langa tine, care te iubeste si care iti vrea binele, sa stea langa tine, sa te intrebe de ai patit, sa te consoleze. Dar daca tu vrei doar sa plangi? Asa, ca unul nu o iubeste pe una intr-un film, ca una a murit cand era dragostea mai mare si mai furtunoasa, ca eroina ta preferata este singura si neconsolata sau ca asa ai tu chef.  Unde plangi cand vrei sa plangi pana la urma?

Cu soare mult, cu dimineti racoroase si seri senin. Cu frezii, zambile si lalele de toate culorile. Cu oameni zambind, cu fete cu fuste scurte si flori in par. Cu sperante si cu raman bun iernii care trece. Si cu admiratie. Mi-e dor sa admir copacii infloriti si arborii cu frunze verzi. Cei care au inflorit deja in Bucuresti s-au si scuturat din cauza vantului. Mi-e dor de el.

Citind postul unei prietene despre sms-uri, mi-am amintit de scrisori. De scrisorile pe care le scriam si le primeam acum multi ani. Atat de multi incat am si uitat cum e. Acum avem telefoane, e-mail-uri, facebook, twitter, messenger. Nu mai trimite nimeni scrisori. Nici macar eu. Nici nu stiu ce as mai scrie in ele. Trimit in schimb vederi si ma bucur ca exista oameni care inca fac asta. Le primesc cu mare drag de la amici de peste tot si imi invelesc zilele. Apreciez ca cineva si-a rapit din timpul pretios pentru a cauta una, pentru a o scrie si pentru a se deplasa la posta pentru mine. Asta cere atentie. Si timp.

Relatia mea cu scrisorile este legendara. A inceput la 13 ani cand mi-am facut prima prietena adevarata, pe L. Acea prietena cu care vorbesti ore intregi, cu care te vezi in fiecare zi, careia ii povestesti de iubirea ta mare pe care tocmai ai zarit-o timp de o secunda pe culoarul scolii si care nu ti-a adresat niciun cuvant, cu care cresti si evoluezi. Stateam la 10 minute una de cealalata si totusi ne vedem zilnic sa facem schimb de scrisori. Cu gandurile de cu seara. Ce ne-om fi scriind atat? Nu mai tin minte dar era frumos.

Dupa L, a aparut un alt prieten drag cu care nu ma vazusem niciodata. Ne stiam din scrisori. Multe si de data asta trimise prin posta. Scrisorile au incetat cand prietenia a devenit mai reala si cand a inceput o alta etapa pentru noi. Care continua si astazi. Desi suntem si mai apropiati acum, desi s-a casatorit cu cea mai buna prietena a mea, desi imi spune si scrie “nasha” in cel mai frumos mod cu putinta, ne amintim cu drag amandoi de scrisorile de demult.

Cand l-am intalnit pe Vulpoi apusese vremea scrisorilor. M-a invatat sa-mi fac casuta de e-mail si m-a introdus in lumea electronica. Dar ma suna ore intregi si stateam de vorba. Eu acasa si el la un telefon public in Regie, langa caminele studentesti. Ploua afara, il latrau cainii dar eram tineri si indragostiti. Apoi si-a cumparat telefon mobil si a inceput era sms-urilor. Atat de frumoase si de romantice incat imi schimbau toata ziua.

Astept primavara si o scrisoare.  Sau macar un sms.

Am auzit de acest loc de la Bianca si mi-a placut de la primul click. Nici nu stiu ce m-a fascinat asa mult, daca ma gandesc bine. O fi faptul ca imi plac cartile si mirosul lor sau oamenii care fac orice fel de business cu carti? Sau ca visez in secret la o librarie (stiti, vise din alea de care avem toti macar o data in viata)?

Am intrat pe site si am vazut ca este un anticariat online si m-am bucurat si mai mult. Intr-o perioada in care nu avem toti bani de achizitionat carti in fiecare zi, mi se pare o alternativa foarte buna daca dorim sa citim anumite volume sau nu gasim altele in librarii. Mai ales ca mi se pare foarte trist sa nu ai bani pentru citit, sa-ti doresti o aparitie si sa astepti ziua de salariu sau poate multe zile de salariu.

Dupa ce am studiat site-ul am descoperit de ce imi mai place: pentru ca are in spate un om care il promoveaza foarte bine si care incearca sa razbata intr-o lume online dura si nu foarte primitoare mereu. El este prezent in retelele sociale si se incapataneaza sa faca bani intr-un domeniu frumos. Si nu putem atunci decat sa il ajutam!

Aici fiecare orasel mic sau satuc are o librarie cocheta. Chiar aseara am descoperit in satul vecin un loc foarte frumos in care credeam ca nu intra nimeni. Chiar ma intrebam cine ar pasi intr-o librarie asa mica cand ai Parisul la o aruncatura de bat, cu strazile lui pline de carti?  Ei bine, aici lumea cumpara cultura pe paine. La ora 7 seara,  lumea din sat se adunase in trei locuri: in boulangerie, in parc sa faca sport si in librarie. Mi s-a parut minunat.

De mult timp ma macina o problema existentiala a Vulpitzei si inca nu i-am dat de cap. Totul a pornit de la o discutie cu Vulpoiul in care imi spunea ca modalitatea in care scriu eu nu este buna pentru google, ca titlurile mele nu incita, ca subiectele alese de mine nu sunt de actualitatea de zi cu zi. Ca oamenii au nevoie de polemici, de ritualuri zilnice si de texte care sa provoace. Eu ii tot spun ca nu vreau sa fac asta, ca ma intereseaza ca un titul sa sune frumos si nu sa fie mai usor gasit. Ca prefer sa scriu pentru cei 150-200 de oameni decat pentru mai multi si sa nu ma mai simt eu. Si el spune ca trebuie sa gasesc o solutie de compromis, altfel scriu pentru mine si mine.  Si tot gandindu-ma eu ca sunt desteapta si ca am dreptate, ca oamenii au nevoie de frumos si nu de cearta, de o recomandare de carte si nu de ultimul subiect al televiziunilor, am fost mai atenta la ce se intampla in jur.  Nu numai pe Vulpitza ci si pe alte bloguri pe care le urmaresc. Concluziile sunt extrem de triste:

Subiectele despre carti au cele mai putin vizualizari. Peste tot.

Cei care scriu despre politica si evenimente mondene sunt extrem de cititi.

Filmele stau un pic mai binisor dar si aici depinde de film. Daca este unul la moda e ok, daca cineva face o cronica la un film clasic, nu vezi comentarii ale oamenilor prin care sa multumeasca sau sa spuna ca vor cauta acel film in viitor.

Toata lumea isi da cu parerea despre orice fapta reala sau inchipuita a cuiva. Si toti au dreptate.

Barfa este la ordinea zilei. Si daca ne adunam cateva femei si ne incurajam iese si mai bine. Ce conteaza adevarul sau faptul ca nu le stim pe toate? Si ca nimeni nu stie ce e cu adevarat in sufletul de langa?

Un post despre orice implica ceva sexual garanteaza trafic bun.

Un blog il faci pentru ca iti doresti, pentru ca vrei sa te exprimi, pentru ca vrei sa fii citit, pentru ca simti ca ai ceva de impartasit. Motivele sunt multe si subiective. Dar cum stii ca ceea ce scrii e bine?  De ce ai avea o categorie dedicata cartilor daca simti ca pe nimeni nu intereseaza? Ce anume trebuie sa faci: sa scrii calitativ si ceea ce simti tu sau sa scrii pentru oamenii care vor altceva?

Este problema multor oameni din online si ii aud din ce in e mai tristi din cauza asta. Unii s-au incapatanat sa-si faca chiar un blog strict literar.  Acelasi lucru l-am simtit si la Miresici o vreme. Orice subiect in care ne luam de cineva, in care criticam religia sau apartenenta politica sau unul in care era scrisa optiunea unui utilizator  de a proceda intr-un anumit fel, garanta succesul si traficul pe ziua respectiva. Daca imbracam copilul intr-un fel nu era bine, daca doreamm sa alaptam mult nu era bine, daca nu alaptam eram denaturate, daca fumam o tigara eram jalnice, daca alegeam cezariana eram niste fricoase carora nu le pasa de copil, daca il culcam in camera lui il izolam si iesea un mic monstrulet. Dar ce bine era!

Si totusi noi ce mai scriem daca nu vrem asa?   Cine mai ajunge la noi cand avem atatea subiecte fierbinti? Sau nu trebuie sa ne intereseze asta?

Voi ce cititi dimineata?

Tot cautand ceva dragut pentru o viitoare mireasa din Ineu, am dat peste un blog absolut delicios. Comercializeaza diferite accesorii de par si bijuterii pentru mirese si nu numai.

Mi-a placut povestea lui, faptul ca pune dragoste in fiecare bijuterie vanduta si ca are atata grija de miresele dornice  de un look unic. Va recomand sa vizitati site-ul,  va veti dori o nunta din nou. Eu sigur imi doresc ceva pentru nasitul care se apropie.   Incantarea mea a fost si mai mare cand am descoperit printre pozele de acolo o miresica tare simpatica pe care o puteti citi aici.  Si care a aratat fantatsic .

____________________

Poza preluata de pe www.josephine.ro

Saptamana trecuta Eugenia Voda a avut una dintre cele mai frumoase editii ale emisiunii “Profesionistii“.  Din doua motive am stat lipita de televizor tarziu in noapte, ascultand-o si bucurandu-ma.

Primul a fost sa-l aud pe parintele Petru Moga de la biserica Sfantul Nicolae din Campina vorbind despre viata, frumos, rugaciune si mai ales despre profesiunea de a fi parinte (parinte biologic a cinci copii si adoptiv pentru cel de-al saselea).  Copii despre care spune ca nu ne apartin in general ci ca noi apartinem lor.

A doilea motiv a fost incursiunea realizatoarei TV in lume. Eugenia Voda si-a luat o vacanta anul trecut si a facut inconjurul lumii.  Sambata a impartasit cu noi din frumusetile pe care le-a vazut si care ne inconjoara. A mers prin Portugalia, New York, Italia, Egipt, India sau Sudul Africii  si a adresat aceeasi intrebare oamenilor de pe glob: “Ce este fericirea?”.

Parintele Moga spune ca sunt “cati oameni atatea fericiri”.  Locuitori din cele mai diverse colturi ale lumii spun ca “fericirea  inseamna lucruri mici pe care ti le ofera viata”.

Raspunsurile oamenilor preced insa o imagine a copiilor din Papua Noua Guinee unde a erupt un vulcan acum cativa ani care a distrus tot in zona. Imaginea este de nesuportat prin frumusete si prin dramatism. Vulcanul a distrus totul in jur si saracia este mai crunta decat in India, daca se poate asa ceva. Apa potabila trebuie adusa de la cativa kilometri. Eugenia Voda a filmat un grup de copii (minutul 7,5 din partea a II-a) alergand dupa un tren pe melodia “Felicita” a lui Albano. Auzind povestea acelor micuti, imaginea lor acolo este parca desprinsa dintr-un film dramatic.

Emisunea se poate urmari aici.