Bianca mi-a pasat intr-o zi de luni cea mai "ciudata" leapsa de pana acum. Trebuie sa scriu 10 ciudatenii despre mine. Mai intai m-am gandit jumatate de ora si apoi mi-am pus sotul la treaba si vreau sa-i multumesc (ca la premii), fara el nu as fi stiut sau amintit atatea . Apoi va spun ca m-am gandit mult daca sa impartasesc cu ceilalti lucruri atat de intime. Apoi mi-am amintit scopul initial al acestui blog. Deci, o confesiune ca la terapie:

1. Mananc mamaliga calda cu zahar . Este ceva ce mi se trage din copilarie si nu intrece nici un dulce din cel mai fin. Si acum se uita crucis chelnerii la mine cand cer zahar intr-un restaurant, in fata avand doar ramasitele de la o mamaliga.

2. Nu mananc carnea din ciorbe. Singura pe care o accept este carnea de pui, dupa ce am pus sare multa intr-o lingura de ciorba.

3. Cand eram mai mica imi miscam un picior seara la culcare. Acum o fac mai rar dar nu mi-a disparut  definitiv.

4. Imi place mirosul de combustilbil, ador sa trec pe langa o masina care scoate acel fum infernal.

5. Imi place mirosul de pamant, din ala de la tara.

6. Imi este si acum frica de apa si de poduri. M-au speriat ai mei cand eram mica si inca am emotii mari cand ma aflu pe un pod.

7. Desenez enorm de multe cuburi. O fac cand ma gandesc, cand sunt trista, cand astept, cand mananc.

8. Imi place sa manac cu picioarele sub mine sau cel putin cu unul dintre ele. La restaurant este singurul loc in care ma abtin. Am inteles ca este mostenire de familile.

M-a lasat inspiratia. Promit ca voi completa daca imi amintesc. Sunt tare curioasa ce ciudatenii au: Madalina, Ioana, Irina si Maria.

Cele mai frumoase duminici din an sunt cele doua din preajma Sfintelor Pasti: dumininca Floriilor si prima zi de Paste. Bisericile sunt pline de oameni, flori in toate pietele si bucurie pe fata tuturor.

Astazi a fost o duminica extrem de frumoasa in ciuda faptului ca soarele nu ne-a vizitat ca de obicei. In anii trecuti, de Florii era un soare cald de primavara care facea ca totul sa fie perfect. Astazi a lipsit dar oamenii pe care i-am intalnit au compensat totul.  Oameni draguti care stateau linistiti, o slujba inaltatoare si o atmosfera de sarbatoare in ochii tuturor.

Nu am ratat o vizita in piata mea preferata care acum arata din ce in ce mai bine. Am trecut mai intai pe la tarabele cu salata, ceapa verde si ridichi. Aratau ca primvara insasi. Nu am ratat nici locurile cu  cele mai frumoase flori de primvara: zambile, lalele si narcise.  E o mare bucurie sa cauti cele mai proaspete produse, sa adulmeci toate acele mirosuri si sa  astepti sa ajungi acasa sa gatesti toate acele bunatati.

Pe drumul de intoarcere am vazut o scena foarte duioasa si care expune intr-un fel atitudinea omului care mai are un strop de bunatate in el. In autobuz aproape toti aveam flori in mana, unii mai multe, altii mai putine. Printre noi si o batranica care tinea cateva crengi de salcie luate probabil de la vreo biserica. Inainte sa coboare in statie s-a dus la sofer, l-a rugat sa-i deschida usa lui din fata si i-a intins una dintre crengutele ei. Surprinzator, soferul a deschis si i-a multumit cu zambetul pe buze. Mi-a placut si mi-am spus ca atata timp cat mai exista credinta, batrani, bunatate si flori, lumea acesta este salvata.

Ati auzit de Camino? Este un fel de Mecca al pelerinilor, este DRUMUL (camino in limba spaniola inseamna drum) de aproape 800 de km pe care il poti parcurge pe jos, calare sau cu bicicleta pentru tine, pentru a te regasi, pentru a face ceva deosebit in viata, pentru a trai.

Veronica Dragoi este o romanca care a facut aceasta calatorie singura si care a si scris o carte despre experienta ei. Se numeste "Camino- o calatorie care mi-a schimbat viata" si este marturia ca o femeie de 34 de ani, fara nicio pregatire fizica a putut parcurge acest drum in maxim o luna de zile. A traversat Spania de la Est la Vest si a ajuns pana la Santiago de Compostella, destinatia finala, locul unde se afla moastele Sfantului Iacob. La inceputul calatoriei primesti un pasaport al pelerinului, Credencial del Peregrino in care iti notezi cateva date personale, modalitatea de parcurgere a traseului si care va fi stampilat in fiecare loc de cazare in care ajungi. Acest pasaport atesta calitatea de pelerin.

La fel ca si Roxana Valea, autoarea cartii "Prin praf si vise", Veronica nu scrie o simpla carte ci te face sa traiesti cu ea fiecare zi, sa simti fiecare durere de picioare, fiecare batatura, fiecare zi calduroasa de vara, sa-ti fie frica alaturi de ea, sa te bucuri, sa te sperii si sa-ti doresti cu ardoare sa ajungi la final.

Si daca mai aveti nevoie de ceva ca sa va convingeti sa cumparati cartea, va redau doua pasaje din multele extrem de interesante.

Inceputul cartii:

"Cand privesc in urma, pare de necrezut ca am fost acolo. Dar incredibil pare si ca, in viata mea de dinainte, calatoria asta era ceva greu de conceput. Ca atat de multe lucruri erau de neimaginat! Astazi viata mea are noi dimensiuni: ca si cum m-as fi trezit dintr-un somn lung, ca si cand ochii mei vad cu adevarat pentru prima data. Nimic nu s-a schimbat la exterior, dar nimic nu mai e ca inainte."

Si finalul:

"Sunt in autobuz! Pelerinajul meu catre Catedrala Apostolului Iacob s-a incheiat ieri.

De cateva luni traiesc cu mirajul de a ajunge la Santiago de Compostella. Si iata: visul a devenit realitate mai curand decat am sperat. Mai mult, orice vis incepe sa fie posibil.

Sunt aceeasi- un pic confuza, inca fara sa am un raspuns pentru motivul existentei mele aici, pe pamant, insa cu o credinta puternica in sansa pe care am primit-o. Acum stiu ca raspunsul se afla in mine, trebuie doar sa-mi ascult inima, sa-mi urmez fara teama calea si tot universul va fi de partea mea.

In Santiago de Compostella am aflat ca orice drum trebuie parcurs pana la capat: abia acolo se afla indiciul pentru calatoria ce va urma."

Buen Camino tuturor celor care pornesc la un drum!

La recomandarea mai mult decat calda a Celinei am vazut aseara "O lectie de viata" si nu mi-a parut rau absolut deloc. Nici nu ma asteptam la altceva, recenzia ei fusese destul pentru mine.

Am gasit un film absolut delicios, ca mai toate filmele englezesti, cu un umor extraordinar, cu o lectie de viata, cu peisaje, muzica si actori buni.  Carey Mulligan, in rolul lui Jenny mi-a amintit de Audrey Tautou si de filmele ei despre Paris iar Alfred Molina (tatal ei in film) a fost exact acelasi din "Ciocolata cu dragoste".

Va recomand sa vedeti acest film despre viata, despre decizii pe care trebuie sa le luam uneori, despre cat de multe compromisuri facem sau nu in viata, despre Paris, viata englezeasca, educatie si despre cat de mult conteaza sau nu o diploma.  Si daca aveti vreo fata la varsta adolescentei, luati-o cu voi. Si as merge si eu sa il revad.

Eu, care nu sunt o iubitoare de mare. Eu, care ma plictisesc mai mult de trei zile la malul marii. Eu, care nu stiu sa inot. Eu, care nu stau la soare. Eu, care stau pe plaja doar sa citesc si sa beau un cocktail eventual . Mojito preferabil. Eu, care iubesc muntele si imi place sa-l cutreier. Eu, care nu am stare. Eu, care credeam ca este doar o mare fita sa visezi la o casa pe malul marii.

De ceva timp m-am trezit cu un dor imens dupa mare. Parca ii simt mirosul, imensitatea si adancul. Vreau sa stau undeva aproape de ea, eventual intr-o casuta de unde sa o vad dimineata la trezire. Si seara la culcare. Sa-mi beau cafeaua cu nisipul la picioare si sa-mi incep ziua de lucru cu o alergare care sa-mi incalzeasca trupul.

As vrea sa plec acum si sa ma intorc in iunie. Nu-mi place vara in toi, este prea multa caldura si prea multi oameni. O prefer acum, este mai linistita, mai rece si mai singura.  Vreau sa fie albastra, nu ma incurca nici vantul, o sa-i iubesc pana si furtunile si noptile si scoicile. Nu vreau caldura mare, doar cate un pic de soare in fiecare zi .

Acum doi ani am fost la inceputul lunii mai in Eforie Nord cu prietena mea. Desi erau mai multi turisti in hotel, pe plaja erau foarte putini. Vremea nu era cea mai buna. De atunci mi-am dorit sa revin in mai sau aprilie. Ca sa nu-mi incurce nimeni gandurile. Ca sa pot lucra si sa invat sa iubesc marea asa cum o iubesc cei care nu concep o vacanta fara ea. Voi iubiti marea?

  A venit de la Mariana exact dupa ce am terminat de scris postul de mai jos. Nu se putea potrivi mai bine. Multumesc pentru ca te-ai gandit la mine si fie ca in sufletul tau sa fie mereu primavara!

A venit primavara. Desi astazi ploua, este o ploaie de primavara si asta e bine. Soarele o sa iasa cat de curand, copacii au dat deja mugurasi mici si timizi, ghioceii si zambilele au toate gradinile la picioare.

Primavara imi aduce aminte de copilarie, de Paste, de mirosul de ceapa verde si lalele rosii din prima dimineata pascala.  De bunica care ma ducea la biserica in noaptea de inviere cand tot satul acela mic era luminat, cand oamenii se salutau altfel si toti cantau in curtea bisericii acele cantece minunate.

Apoi eram mai marisoara si descoperisem ca pot iesi din cartierul meu bucurestean si luam metroul pana la Piata Unirii unde urmaream slujba de inviere la Mitropolie. Nu mai era satucul meu mic, plin de oameni cunoscuti, de bunici multe si oua rosii. Erau oameni multi si care nu ma stiau dar erau aceleasi cantece si pe alocuri aceeasi atmosfera. Peste toate au ramas acele lalele rosii pe care inca mi le cumpar mereu in preajma sarbatorii si mereu ceapa verde, salata si ridichi.

Primavara imi aduce aminte de trecut, de multe anotimpuri calde si vesele, de oameni dragi, unii plecati dar mereu in sufletul meu si de viata care o ia mereu de la capat.

Va doresc zile calde, pline de soare, de flori si de seninatate.

Fiind un week-end asa de frumos, cu o vreme de indragostit si de plimbat, va recomand doua evenimente culturale. Primul este targul Kilipirim care mai are loc pana maine inclusiv la Dalles. Puteti gasi aici carti de la multe edituri  la preturi extrem de bune. M-am dus cu o lista lunga dar nu m-am intors decat cu o carte aparuta la editura Humanitas recomandata de Ioana,"Confesiunile lui Max Tivoli". Sper sa mai ajung maine pentru o tura rapida.

Miroase frumos la targ, a carte, a hartie proaspat iesita din tipar, a primavara calda si oameni dornici de cultura. Dupa carte,  puteti sa va procurati bilete la Don Quijote la Teatrul National. O sa va placa de Dan Puric si Constantin Dinulescu.

Am aflat asta-noapte ca unul dintre artistii pe care vreau sa-i vad mult de tot intr-un concert, caruia ii urmaresc site-ul si lista concertelor din Europa, este invitat sa cante in Chisinau. De catre Orange. Nu mi-a venit sa cred. Eu caut concertele din Franta, Germania si alte tari mai apropiate si sa ajunga tocmai la doi pasi de mine? Din pacate, intreg entuziasmul meu s-a dus cand mi-am pus toti prietenii de peste Prut in miscare sperand sa mai gasesc bilete la un pret acceptabil. Se pare ca sunt multi nebuni ca si mine. S-au vandut aproape toate. Au mai ramas cateva la un pret de 90-100 eur/bucata. Dupa ce am analizat bine, am decis sa asteptam unul in Franta la acelasi pret.

Sau sa trimit vreo 2000 de mail-uri la Orange Romania, poate se indura si o aduc si in Bucuresti? Promit ca voi cumpara primul bilet eu .  Si daca merge, scriu o petitie si pentru Katie Melua si Barbra Streisand .  Si Celine Dion pentru Bianca. Nu credeti ca merita?

Atat costa o sansa la viata pentru Andrei. Este bolnav, la fel ca multi alti tineri sau copii fara viitor. Are o mama, la fel ca noi toti. Care nu stie sa supravietuiasca fara el. 30.000 EUR... par atat de multi bani, sau atat de putini.

Valentina a scris ieri despre el. A fost colega de scoala cu Andrei. Viata ei merge mai departe.A lui... nu se stie. Daca puteti face ceva, daca va permiteti, donati 5 EUR la numarul  0900 900 600 (in reteaua Romtelecom) sau in contul:

RO38 CECE B200 02RO N000 2656, deschis la CEC BANK, beneficiar DALBAN ANDREI IOAN.

A venit primavara. Haideti sa sa o simtim si altfel!

Inca din prima zi in care am ajuns in Franta, m-am oprit sa admir multele sortimente de cidru care se vand acolo. Daca va place Franta, daca vreti sa gustati din placerile ei, sa va identificati cu locuitorii din zona, trebuie sa beti cidru. La masa de pranz sau la desert, nu conteaza momentul.

 Este o bautura slab alcooizata, de obicei intre 3-8% si se obtine prin fermentarea fructelor: mere, pere, gutui. Seamana cu vinul spumant la aspect si poate fi de la sec pana la dulce. Ca si traditie, cidru este bautura locala din Normandia si Bretania.

Acum cateva zile i-am luat un interviu lui Mihai Barbu, omul care a facut 21.000 km cu Doyle, motocicleta lui, pana in Mongolia in aproape 4 luni. Am descoperit o poveste fascinanta, o idee mareata de a face rost de bani de drum si o vointa de fier:

"1. Cine este Mihai Barbu, un pasionat de motociclete sau un calator?

 Nu stiu daca e vreuna dintre cele doua. Ii plac motocicletele, considera cu tarie ca sunt cel mai frumos lucru care i s-a intamplat pana acum, de cand traieste, dar cred “pasionat” e cuvantul care descrie cel mai bine relatia lui cu ele. Iar despre calatorii... ii place sa calatoresca, sa vada locuri si oameni noi, dar nu e un calator.

2. Pentru cei care nu-ti cunosc povestea de pe site-ul tau (www.mongolia.ro), spune-ne cum ai ales aceasta destinatie.

A fost fulgerator. Am auzit cuvantul “Mongolia” intr-o discutie telefonica cu un alt Mihai, un prieten bun, care-mi spunea atunci ca si-a dus motocicleta la un service undeva in Belgia, iar mecanicul de acolo i-a povestit cum a colindat el lumea calare si a ajuns pana si pe meleaguri mongole."

 Continuarea interviului aici.

Poza preluata de pe www.mongolia.ro.

Sa va povestesc despre doua locuri de exceptie pe care ni le-a descoperit Madalina in cele 5 zile petrecute in Franta. Primul este un castel privat care apartine familiei Breteuil de pe la 1500.  Se numeste Chateau de Breteuil si este un loc fascinant. Mare, cu gradini care se intind pe 70 de hectare, ghid cu informatii pretioase si cu o intretinere excelenta, castelul a fost o adevarata surpriza pentru mine.

Aici sunt expuse multe papusi care il intruchipeaza pe motanul incaltat, autorul lui si a multor povesti  (Charles Perrault) fiind prieten cu Louis de Breteuil, primul proprietar al castelului.  Daca nimeriti soare si caldura, va recomand o plimbare pe domeniu, va va relaxa si veti dori sa va intoarceti.  Castelul se afla in Valée de Chevreuse si se ajunge destul de repede din Paris.  Am vazut aici camera in care a stat amanta lui Voltaire, Emilie de Breteuil, cunoscuta drept Emilie de Chatelet, o mare matematiciana franceza care l-a tradus pe Newton in franceza.  

Vizitarea castelului incepe  la ora 10 si tururi ghidate sunt din ora in ora. Intrarea costa 12.5 eur/persoana dar va garantez ca merita toti banii.  La iesire gasiti o ceainarie pentru relaxare care  are niste clatite excelente. Picnicuri puteti face oricand pe domeniu.

Al doilea loc fascinat este o fosta manastire, Abbaye des Vaux de Cernay . Am ajuns la ea dupa plimbarea prin castel, era deja ora 6 dupa-amiaza si noi nu credeam ca vom gasi ceva mai frumos decat castelul de Breteuil.  Ne aflam in valea Chevreuse, se insera si abatia nu se zarea prea bine. Dupa ce am parcat, am intrat pe poarta si am descoperit initial niste ruine.

Dupa ele venea adevarata frumusete. Era acolo este un hotel si restaurant de lux unde si cel mai pretentios om se va simti bine.  Am intrat intr-o cafenea decorata ca in filme, cu un semineu in mijloc cu lemne adevarate, unde mirosea divin si se auzea muzica baroca. Nici nu ne-a interesat daca ne primesc acolo, tot ce vroiam era sa stam si noi in interior. Am reusit si in acel decor de vis am savurat cea mai buna ciocolata calda.   Va invit sa o descoperiti. Daca nu aveti masina, luati trenul din Paris pana la statia  Saint Rémy les Chevreuse. Sa va mai spun ca la iesire deja rasarise o mare luna plina deasupra abatiei?  Era ca in filme...

Desi am fost in Paris, desi am uitat de toate pentru 5 zile, desi nu-mi venea sa ma mai intorc, nu am uitat totusi oamenii dragi de acasa. M-am gandit la voi si am facut cateva poze:

1. Pentru Irina, fotografie din Place de la Sorbonne, din fata terasei unde am mancat impreuna pui cu cartofi prajiti .

2. Pentru Bianca, o cafea vis-a-vis de  Jardin de Luxembourg.

3. Pentru Calina, Parisul pur si simplu.

4. Pentru Bimbishor care inca nu a vazut orasul luminilor.

5. Pentru Rya, cu drag!

Nu exista martisor, ei nu au auzit de aceasta traditie. Nu se dau flori, nu merg fete cu zambile in mana pe strada si nu sunt celebrele tiganci cu ghiocei la vanzare. Nu  este forfota din Bucuresti, este cea din Paris :)

La prima ora a diminetii ai putea spune ca ti-e dor de aceasta traditie, ca iti lipsesc toate astea. Asa si este. Doar pana ajungi in centru si iti dai seama ca esti in orasul care vibreaza tot timpul. Ca aici se intampla la orice ora ceva, ca fetele de culoare sunt ca niste flori. Arata foarte bine, colorat imbracate si cu multe bijuterii. Si te opresti la pranz sa mananci in Gare de Lyon, la Le Train Bleu. Unde sala de mese este o bijuterie in sine. Iti vine sa te uiti pe pereti si sa lasi la o parte mancarea delicioasa. Vrei sa admiri oamenii, sa vezi cum savureaza la pranz o sticla intreaga de vin de Bordeaux dupa care se intorc la birou :) Te trezesti poate doar la venirea notei de plata.

De 1 martie in Paris nu exista martisoare, dar intreg orasul este un martisor.