Sa va dea D-zeu ceea ce va doriti si va lipseste cu adevarat!

 Pe blogul lui Cabral  am citit despre masini, viteza, Craciun si tragedii... Dupa flilmulet, cititi si acest post.

Aseara am terminat o carte superba (multumesc Bianca si Imperator pentru recomandare) care are acest motto si inca ma gandesc ce sa scriu despre ea si cum ar putea convinge randurile mele ca aceasta carte merita citita. Roxana Valea, o romanca plecata in Milano cu o bursa si apoi in Elvetia cu serviciul, scrie o carte document despre calatoria ei de noua luni in Africa. Cu un titlu extrem de sugestiv, "Prin praf si vise" este jurnalul acestor zile petrecute intre nordul si sudul Africii.

Mi-au placut mereu jurnalele si memoriile, cartile despre experiente personale sunt in topul literaturii mele. La polul opus stau cartile SF sau cele care fac realitatea sa nu corespunda deloc cu ceea ce traim. Cand mi-a placut mult o carte de fictiune, am sperat mereu ca autorul si-a pus in ea mici crampeie de viata, de sentimente sau trairi. Roxana scrie si bine dupa ce ca toata experienta ei este reala. Mi-a placut sa descopar  o persoana extrem de calda in ea si care nu s-a dat in laturi din a povesti cele mai intime trairi ale inimii. Si scrie intr-un fel in care te face sa te opresti si sa te gandesti, sa meditezi la tine, la visele tale, la tot ceea ce nu ai facut in viata, la ce ai pierdut... Si apoi te face sa speri, sa-ti doresti si tu mai mult, sa-ti faci bagajul a doua zi si sa pornesti unde vrea inima ta. Ea a plecat in Africa, impreuna cu Peter si Richard si in carte descrie toata lupta lor pentru supravietuire, oamenii fascinanti pe care i-au intalnit, problemele specifice unei tari din lumea a treia si taria cu care s-au straduit sa nu se abata de la principiile lor si de la calatorie.

Este o carte despre nisip, saracie, dune, vise, natura, suflet si calatorii. Daca credeti ca sunteti prea batrani pentru a va relua visele, cititi-i cartea. Daca vreti doar sa descoperiti Africa, cititi cartea. Daca vreti sa vedeti ca traiti intr-o lume frumoasa, cititi cum traiesc oamenii de acolo. Daca sunteti nefericiti, cititi ce fac femeile acolo si ce mananca acei copii. 

Cartea nu este una vesela dar cu siguranta este una din care se invata ceva:

"Vezi tu, pana la urma, nu ajungem niciodata. Mereu ne grabim, speram ca undeva, candva o sa ajungem acolo unde ne asteapta raspunsurile. Si stii ce? Asta nu e decat o alta iluzie, pentru ca, de fapt, nu ajungem niciodata [...] Pentru ca nu ai unde sa ajungi; pentru ca nu conteaza decat drumul pe care mergem. Si la sfarsitul calatoriei nu ne asteapta nimeni altcineva decat Moartea. Asa ca mai bine sa te uiti in jur in loc sa te grabesti sa ajungi cat mai repede posibil. E o iluzie, nu e decat o iluzie... spuse cu vocea alunecandu-i in soapta. Tot ce putem sa facem e sa ne apropiem putin... Unde vreau sa traiesc? Ce fel de slujba vreau sa am? Cu cine vreau sa ma casatoresc? Nu exista un raspuns clar pentru toate  astea. Vazand si facand; nu poti decat sa te apropii, raspunsurile reale nu ti se vor dezvalui niciodata. E un mister...unul dintre misterele vietii [...]

Te agati de amintirile pe care le porti in suflet; care te-au atins, care te-au umplut, care te-au pus in contact cu Altceva. O sa intelegi mai multe cand o sa descoperi Africa Naturii... Lucruri mici, un rasarit de soare sau elefantii in lumina zorilor, sau imensitatea savanei. Lucrurile astea iti raman si-ti dau puterea sa mergi mai departe chiar si fara raspunsuri... Vezi tu, ne agitam pentru tot soiul de lucruri, dar, pana la urma, singurele pe care le luam cu noi cand murim sunt amintirile."

Cînd dulci colinde cad
Simtim nevoia vie
De-o casa, de un brad
Si de copilarie.

Afara-i iarna grea
Ninsoarea e albastra
Iar noi ne vom juca
De-a toata viata noastra.

Pe geamuri mîini de sloi
Îsi tes în gheata ia
Noi ne jucam de-a noi
Si de-a copilaria.

Ninsori pe care bat
Si focul mai tresare
Si am adus un brad
Si i-am cerut iertare.

Ne asezam pe jos
Un fel de plîns ne pierde
O, brad, o, brad frumos,
Cu cetina tot verde.

Atîtea-nstrainari
Si inutile toate
Ni-i dor de adevar
Si de intimitate.

Copii, copii frumosi,
Prefaceti-va bine,
Ca-l asteptati pe Mos
Si credeti ca si vine.

Hai, Mosule, apari
Sa-ti cînte vechiul nume
Copii cu ochii mari
Privind în alta lume.

Se arata timpul cînd
Din epoca saraca
Un om pe Mos jucînd
Devine ce se joaca

(Adrian Paunescu)

Tuturor, alaturi de cele mai calde ganduri. Sa vi se implineasca fiecare dorinta pe care o scrieti Mosului pentru anul care vine!

Citind postul Bogdanei  si a lui Bendeac (adevarat  si extrem de trist) mi-am amintit si eu de ce s-a intamplat acum 20 de ani. Mai bine zis mi-a amintit tata aseara. Acum sunt sigura, sunt un pui de revolutionar

Fara certificat insa.

Aveam amintiri vagi despre mine si revolutie. Imi amintesc foarte multe din starile oamenilor, de ceea ce vedeam la televizor. Aveam totusi de-abia 11 ani. Eram un copil dar sigur voi povesti nepotilor ca am prins sfarsitul comunismului in Romania. Sau, ma rog... inceputul sfarsitului.

Imi aminteam ca eu am fost la Universitate in 21 decembrie 2009 dar nu prea multe lucruri. Aseara a venit tata pe la mine si la o cafea aburinda mi-a adus aminte tot ceea ce s-a intamplat atunci. Are o memorie fantastica, o cultura istorica de neatins pentru mine si pana in prezent, cel mai cult si intelectual muncitor de pe santier. Mi-a amintit cum am fost impreuna cu el in ziua de 21 la Universitate, cum urmaream multimea, cum eu nu intelegeam mare lucru dar stiam ca se intampla ceva important. Nu se mai stie cum, m-a lasat la metrou si el a iesit pana afara. Nu a putut sa se mai intoarca repede si eu am plecat in cele din urma spre casa.

Ciudat sa-mi amintesc de acele intamplari. Mi se pare asa o mare pierdere acum, dupa atata timp... atatea vieti curmate si atate si atatea intrebari fara raspunsuri. Nici nu mai conteaza acum ce s-a intamplat, cine a fost sau nu de vina. Conteaza ca acum noi avem o alta viata si alte sanse in viata. Si asta si datorita celor care au murit acum 20 de ani. Si ca eu am participat la asta!

La apelul meu in numele Anei de aici, a raspuns multa lume. S-au strans multe hainute, 4 sacose de jucarii, mancare de sarbatori (carne, carnati, portocale, dulciuri) si astazi am mers sa le livram.

Multumim tuturor pentru ca au dat o mana de ajutor, lui Marius pentru transport si ajutor, Octaviei pentru hainutele noi pe care le-a cumparat pentru copii si Mihaelei care a fost printre primii oameni care au pus umarul la acest eveniment. Si pentru ca am strans mai mult decat ne-ar fi trebuit,  vor fi si alti copii se vor bucura de o papusa, o hainuta sau un trenulet.. Multumim inca o data tuturor (Cristian, Denisa, Codrin, Amalia, Marius, Petruta, Vlad, Silviu, Veronica, Mihnea, Viorica, Ana-Maria, Lavinia, Liviu) si felicitari Anei care a reusit sa mobilizeze asa multa lume!

... de anii de liceu, nu?

Aseara am fost la un concert Stefan Banica jr.  Trustul Adevarul Holding a incheiat un parteneriat pe 4 ani, ani in care va oferi acest concert tuturor angajatilor si partenerilor de afaceri.

Recunosc ca nu sunt deloc fan Stefan Banica, am decis sa merg in urma unei invitatii dar am fost placut surprinsa. Nu de catre muzica, cum s-ar putea crede. Show-ul oferit a fost ceva ce eu nu am mai vazut in Romania si mai ales la un artist roman. Au fost bani multi in joc si ceea ce a iesit s-a vazut in ochii oamenilor si in reactia lor. Sala Palatului a aratat foarte bine, intrarea in scena a fost surprinzatoare, multe si mari ecrane, decoruri de Craciun. S-a dansat si s-a cantat. Si in timp ce ascultam ma gandeam ce pacat este ca artisti mult mai talentati nu au  bani de asa spectacole.

Va las sa mai fiti liceeni macar un minut si sa urmariti bucata mea favorita din concert  

Ana, prietena mea internauta (inca de acum multi ani cand nu ma pricepeam la nimic pe ea o intrebam de toate cele), m-a contactat saptamana trecuta si mi-a propus sa facem ceva bun oricat de mic pentru cei mai amarati ca noi. Am pornit de la ideea ca este asa recesiune in tara, ca nu mai avem asa multe bunatati ca in trecut dar macar avem ce sa mancam, un bradut si poate si pe cei dragi alaturi. Si ca nu toti sunt asa norocosi...

Si pentru ca nu stiam cum sa facem si unde sa mergem sa fim siguri de ceea ce planuiam, am fost si l-am intrebat pe un parinte drag si bland de la o biserica micuta din acest Bucuresti mare. Si el ne-a spus de o familie incercata greu de soarta, o bunica ca 3 nepoti si un copil luat in plasament. Tatal nepotilor a murit si acum are grija ea impreuna cu nora de cei 4 copilasi. Pentru ca stim ca este adevarat, pentru ca am auzit ca sunt zile in care efectiv nu au ce manca, ca nu bani nici de paine, am hotarat sa le ducem ce avem si ce putem. Daca cineva vrea si poate sa contribuie o poate face. Noi vom merge personal sa ducem lucrurile stranse: o jucarie, o hainuta, ceva de mancare, dulciuri. Copii sunt intre 2-14 ani (1-2ani(fetita); 4-5ani(fetita); 11-12 ani(fetita) si 14 ani(baietel)).

Pana vineri strangem si speram ca in week-end sa le facem o bucurie!

Anuntul suna extrem de bine. Locatia excelenta: Cafepedia din Arthur Verona, intr-o superba vila. La intrare esti intampinat de o frumoasa domnisoara cu  tichete de reducere si cosulete. Platesti 10 lei de persoana intrarea. Iti spui ca merita avand in vedere evenimentul. Totul e bine. O muzica live de vioara inca de cum pasesti in acest taram fantastic. Si aici se opreste totul.

Foarte putini expozanti. Si cand zic putini inseamna ca ii pot numara. Nu am gasit nimic fata de ce ma asteptam: mi-am imaginat multe mese cu dulciuri care mai de care, ciocolata de care nu gasesti prin supermarket, delicatese culinare, mirosuri si ispite. Mi-a fost frica ca nu voi avea bani sa cumpar. Am plecat cu portofelul neatins. Merita mentionat standul unui importator de vinuri italienesti din regiunea de nord. Am gasit la el celebrul Prosecco di Valdobbiadene si am pastrat cartea de vizita. In rest, un magazinas vintage dragut, un stand de cafea si ceai, doua de bomboane si cam atat.

Ideea foarte buna. Speram ca la anul sa fie organizarea mai buna, mai multi expozanti si poate mai mare spatiul.

Intr-o lume plina de urat si televiziuni care promoveaza numai manelisme, seriale TV romanesti din ce in ce mai proaste si cu vesnic aceeasi tema, alte filme vechi care se reiau a 10 oara deja si stiri la care nu mai poti nici macar sa privesti, eu am devenit fanul televiziunii nationale.

Desi multi ani am avut o parere proasta (cred ca a contribuit la asta si taxa aceea aberanta impusa firmelor) si nu mai aveam la ce ma uita, de vreo doi ani am constatat ca ma uit saptamanal la niste emisiuni sau filme si ca incet  a ajuns sigura televiune pe care o urmaresc regulat.

Pe locul I se afla Eugenia Voda si cea mai buna si premiata emisiune care a existat vreodata, "Profesionistii".  Este cea mai vizionata emisiune culturala din Romania si exista de 9 ani. Pana acum Nu stiu ce s-a intamplat de anul acesta nu o mai gasesc in grila. Sambetele imi sunt mai goale.

Ca sa compenseze un pic aceasta disparitie (sper eu temporara), Catalin Stefanescu a fost mutat sambata la ora 23.00 cu "Garantat 100%", emisiune despre arta, muzica si cultura in general. Am citit multe carti recomandate de invitatii sai, am descoperit oameni extrem de interesanti si mi-am notat in agenda locuri din Romania in care trebuie neaparat sa ajung.

Mai nou, salut  Buna ca Viata, o emisiune scurta si de curand lansata care te invata cum sa traiesti frumos.

Ma bucur ca a venit la TVR Cristian Tabara cu emisiunea "Ca la carte". I se potriveste mult mai bine acest post. Il puteti urmari duminica de la ora 10.

In timpul saptamanii, ma delectez lunea de la 22.00 cu Anatomia lui Grey si sunt fan inrait a lui Dr. House, joia de la 23.00.

Bianca mi-a recomandat de mult timp sa citesc colectia de memorii a Corinnei Hofmann. Mai intai nu am gasit decat al doilea volum, apoi am cautat si am dat in sfarsit de toate cele trei.

Pe scurt, este povestea de dragoste si de viata a unei nemtoaice cu un membru al unui trib masai din Kenya. Pasionata de calatorii, pleaca intr-o vacanta in Kenya si se indragosteste la prima vedere de un razboinic masai pe care il vede intamplator.  Isi paraseste logodnicul, inchide afacerea pe acre o avea in Elvetia, isi vinde casa si isi urmeaza dragostea care locuia intr-un sat format din colibe construite din balegar de vita. Povestea este fascinanta si te face sa te problematizezi mult, sa te intrebi ce ai face tu, cum ai reactiona si daca rabdarea ta ar fi la inaltimea iubirii. Primul volum denumit "Indragostita de un masai" este si cel mai frumos, mai bine scris si care te tine cu sufletul la gura.

Urmeaza "Adio, Africa" scris dupa intoarcerea in Elvetia si apoi "Revedere in Barsaloi".

 Va las sa descoperiti singuri ce se intampla si sa cautati si filmul va va face sa vedeti lumea Africii cu alti ochi.

Tocmai ce s-au incheiat alegerile la noi. Va propun sa vedem altceva in loc de acest subiect, sa reflectam la alte subiecte ale zilei, sa facem alte alegeri.  Sa ne amintim de toleranta, de umanism si de ce inseamna succesul pentru fiecare dintre noi.

Alain de Button este un scriitor, realizator de programe si jurnalist care locuieste la Londra. A scris mai multe carti de succes si prezinta in filmuletul de mai jos o alta viziune aspura recesiunii, asupra vietii si  adevaratului succes.

Inca de ieri, de cand am vazut reportajul acesta sunt revasita. Stiam amanunte despre Hospice, despre cat de multi oameni ajuta acest loc special din Brasov dar recunosc ca stiam putine lucruri despre Marina Sturza.

Nu va spun prea multe, va las sa descoperiti personajul in reportajul bine realizat de cei de la PRO TV. Va spun doar ca acum cateva saptamani, dupa ce participase la un mare bal de caritate pentru acei copii bolnavi in stare terminala de la Hospice, a fost crunt batuta de catre doi copii. Poate nu au stiut ce fac (aveau totusi 9 si respectiv 10 ani), poate le era foame, poate asta au invatat in lumea asta neagra, poate...

Si totul se termina cu zambetul ei, are puterea sa ii ierte si sa spere in continuare. O lectie pentru noi toti, o lectie de bunatate, credinta si iubire.