Am fost zilele trecute la Festivalul Artelor Bucuresti. In doua dintre zilele festivalului, Radu Beligan a tinut o spectacol-confesiune despre viata, teatru, actori, timp si a lansat manuscrisul in editie limitata "Note de insomniac". Nu se poate scrie despre ce a vorbit, au fost aproape doua ore de frumos amestecat cu invatatura, sfaturi, muzica, amintiri... Pun doua filmulete pentru a se vedea cate aplauze poate aduna acest om la cei 90 de ani pe care ii va implini peste o luna:
Dupa ziua de ieri in care parca iti venea sa strigi de bucurie privind afara, a venit vremea ca vantul sa imprastie frunzele. M-am trezit dimineata si am descoperit ca miroase a inceput de iarna. Copacul din fata ferestrei mele care se incapatana sa nu ingalbeneasca, era astazi leganat de adierile vantului. Ii risipea frunzele pe pamant formand un covor galben-rosiatic-verde.
Astazi a fost cea mai frumoasa zi de toamna de multi ani incoace. Desi calendarul arata 2 noiembrie, adica o veritabila zi de proaspat iarna, afara totul contrazicea. Soarele ardea puternic, mirosea a natura vie, a frunze arse si copaci veseli. In parc veveritele se jucau si ascundeau alune pentru iarna, oamenii se plimbau de mana si faceau foarte multe fotografii. Am fost uimita sa constat ca multi dintre ei stiau unde se joaca veveritele si venisera cu alune. Multi copii, tineri indragostiti si oameni trecuti de prima tinerete se bucurau la fel de aceasta zi. Era de parca venea primavara!
