Champs Elysees numarul 75.

Nu se poate sa ajungi in Paris si sa nu ai notata aceasta adresa pe agenda de vizite. Este vorba despre faimoasa Laduree, prima cafenea unde au fost primite femeile si locul unde se fac faimoasele macarons. Eu am trecut prima oara intr-o duminica si mi-a fost imposibil sa stau la coada care se intindea pana ls intrarea principala. Coada ca sa cumperi bunatati la pachet. Pentru a gasi o masa este alta coada si alta poveste .

Ce este Laduree in afara de multa reclama?  Este rafinament si lux in ceea ce priveste partea dulce a Parisului. Inceputa in anul 1862 de catre Louis Ernest Laduree ca si brutarie, astazi este o retea de patru cafenele in capitala franceza. Cafenele in care poti bea un ceai sau o cafea si unde poti incerca piesa lor de rezistenta, macarons.  “Macarons” carora nu le-am gasit o traducere in romaneste.  Sunt de fapt niste mici prajiturele crocante la exterior si crema la mijloc  care se gasesc aici in aproape 20 de feluri: cu crema de capsuni, menta, ciocolata, fistic, sampanie sau nuca de cocos.  Ce este interesant este ca in fiecare an se scot noi colectii, un fel de festival al modei dulciurilor.  Si toate sunt facute in ziua respectiva, in Franta nu se pastreaza produsele de patiserie de pe o zi pe alta.

Actuala locatie de la Champs Elysees a fost pictata de Jules Cheret inspirat  fiind de Capela Sixtina iar site-ul lor arata delicios, merita sa va uitati pe el.

Informatii practice acum: preturile sunt pe masura locatiei, a faimei si a turistilor. Exagerate zic eu.  Daca pentru a lua pranzul acolo poate fi destul de costisitor, cinci macarons pe care sa le savurati intr-un parc din Paris merita efortul. Si daca ele nu sunt pe gustul gurmanzilor pretentiosi pot oricand sa viziteze ultima fitza din Paris, celebrele cofetarii ale lui Pierre Herme.

Cand ma gandeam in ianuarie ca voi pleca doua luni in Franta mi se parea ca voi avea timp mult si ca doua luni inseamna si mai mult. Nu stiu ce-mi imaginam, poate ca se vor prelungi cele doua luni. Chiar, nu ar fi frumos sa fie luna de 90 de zile? As sta vreo 180 de zile in total, nu ar fi bine?

Da, stiu vor sari miresicile mele pe mine si ma vor face nerecunoscatoare, ca nu apreciez huzureala de pana acum, ca mi se urca la cap . Sunt de acord si nu voi cere mai mult decat mi s-a dat. Nu acum . Apreciez fiecare zi traita aici, fiecare dimineata in care ma trezesc cu natura in jur, fiecare cafea bauta neaparat cu vreo bunatate de patiserie si fiecare clipa de liniste in general. Aerul curat pe care il respir, pasarile care ma trezesc in zori, spatiile verzi si stelele care se vad in fiecare noapte.  Asta despre viata de la tara. Ca din Paris ce sa va spun ca apreciez? Dupa ce il vazusem si pana acum de multe ori, ce sa ma mai incante la el? Poate, TOT? . Da, stiu ce vreti sa spuneti. Nu este el perfect dar nu-i asa ca e minunat? Si ca este unic?

L-am admirat in multe anotimpuri, am vazut cateva capitale europene, am savurat  Londra cea eleganta si sofisticata si Amsterdamul cel relaxant. De ce ramane totusi Parisul Paris?

• Pentru ca are cele mai frumoase cafenele.
• Pentru parcurile lui minunate si picnicurile care se pot face in ele.
• Pentru imensa cultura si arta care se afla aici.
• Pentru istoria care respira la fiecare colt de strada.
• Pentru gastronomia de neegalat pana acum si pentru restaurantele cu priveliste de fotografiat.
• Pentru ca aici se da tonul la aproape orice.
• Pentru ca toti isi doresc sa ajunga aici macar o data in viata.
• Pentru ca mereu ai ceva nou de descoperit.
• Pentru vinurile de Bordeaux.
• Pentru baghetele traditionale si toate prajiturile de pe toate rafturile si la toate colturile strazilor.
• Pentru Napoleon.

Anul trecut ne-a dus Mada sa vedem cel mai romantic loc din tot Parisul si imprejurimile lui. Este o fosta abatie transformata acum intr-un luxos hotel de 5 stele. Ne-am amintit acum de el si am vrut sa mai petrecem o dupa-amiaza pe domeniile intinse de la Abbaye des Vaux de Cernay.

Sambata dupa pranz ne-am facut plimbarea de dupa o masa copioasa in parcurile intinse ale acestui loc minunat.  Abatia a fost fondata in anul 1118 si se intinde pe o suprafata imensa in Valea Chevreuse.  SimonNeauffle şi soţia sa au donat terenul pentru călugării de Savigny, pentru a construi o mănăstire acolo în cinstea Maicii Domnului si Sf. Ioan Botezatorul. În anul 1148 abatia cu întreaga congregaţie de Savigny a intrat în Ordinul Cîteaux si dupa aceasta miscare au devenit mai bogati si au inceput sa construiasca mai multe incaperi. A avut diversi proprietari dupa ce nu a mai functionat ca si lacas de cult si acum este unul dintre cele mai romantice si luxoase localuri pentru nunti. Dar si un loc vizitat si admirat de multi arhitecti si artisti.

Ce poti face aici? Aproape de toate: are 60 de camere pentru cazare, poti lua masa in restaurantul recunoscut de mari specialisti in domeniu, poti petrece un week-end romantic intr-o camera cu baldachin si mic-dejun la pat, poti bea un ceai la luminile semineului sau te poti plimba pe aleile domeniului.

“Daca ar fi o dreptate pe lume, ar trebui macar la tinerete, cand oamenii sunt atat de vulnerabili, sa fie toti frumosi. In concurenta nemiloasa cu ce-i asteapta o viata, macar fizic sa aiba cativa ani de egalitate. Sa nu porneasca la drum cu un suflet coclit de insucces. ” (Ileana Vulpescu, 2011)

Pe Ileana Vulpescu o iubesti sau nu. Nu prea exista cale de mijloc. Sunt oameni care o plac de la inceput si oameni care nu apreciaza stilul ei de a scrie. Eu fac parte din a treia categorie, una formata din oameni fascinati de ea, care o iubesc neconditionat, care i-au devorat toate aparitiile si care vor ramane vesnic neconsolati cand ea nu va mai scrie.

Nu stiu ce sa va spun despre cum scrie ea, are un stil care te doboara, te deprima, iti pune intrebari si iti reconsidera viata. Mi-am luat cel mai recent roman intitulat “Nota informativa batuta la masina” chiar inainte de calatoria la Paris. Mi-am propus nici sa nu o deschid pentru ca stiam ca nu o voi mai putea lasa din mana. Am rezistat eroic si cu ea in brate am reusit sa am un zbor cat de cat normal . Stiam ca doar cartea ei ma va face sa ajung la destinatie fara panica obisnuita.

Nu am terminat-o in avion dar i-am venit de hac intr-o singura zi. Intr-o zi de luni, cam la o saptamana dupa ce am ajuns in paradisul numit Bures sur Yvette. A fost o zi de luni deprimanta, una din alea care apar la niste intervale de timp si care te fac sa nu te dai jos din pat o zi si o noapte. Cartea ei te ajuta sa treci mai repede peste tristeti si angoase. Cum? Pai te baga si mai mult decat esti tu, iti da ciocane in cap, te face sa te gandesti la toate nefericirile si lucrurile pe care ti le-ai fi dorit, la trecutul tau, la oamenii din viata ta care nu mai sunt. Intr-un cuvant, iti pune capac la toate. Dar intr-un ritm rapid si grav. Este dura. Pentru ca peste o zi sau doua sa te trezeti intr-o dimineata (lectura terminata deja) si sa vezi soarele pe cer. Si deschizi ochii si iti spui ca vine o noua zi, ca tu esti altul, ca nu ai ce face cu nefericirile tale, ca le accepti si te trezesti.  Iesi afara, te loveste aerul rece peste fata si iti spui ca si personajul principal din carte, ca viata trebuie acceptata asa cum e.

Si sa ne intelegem, asa sunt toate cartile ei, ca sa stiti si sa ma injurati . Si daca va intalniti vreodata cu ea sa-i spuneti de mine, ca exist undeva in Bucuresti si ca o iubesc. Sau mai bine imi faceti rost de un autograf, daca nu cer prea mult .

Ieri trebuia sa primesc cadou un castel. Da, un chateau din ala frantuzesc, cu ziduri groase, cu istorie multa in spate si incaperi fascinante. Dar cadoul meu era inchis pentru ca era marti si ei nu stiu de 8 martie .

Dezamagita ca am parcurs tot Parisul si ceva mai mult in afara lui, am hotarat sa vedem centrul orasului Saint Germain-en-Laye, unde se afla minunatul castel. Vroiam sa bem o cafea de pranz si apoi sa luam drumul inapoi spre Paris.

Inca de cand am intrat pe prima straduta din acest oras, intitulata minunat Rue Des Bons Enfants (strada copiilor buni, sau buna pentru copii), mi-am dat seama ca voi iubi iremediabil acest loc. Nu stiu cum sa va explic, aici orasele de langa Paris sunt micute si perfecte pentru a trai. Linistite si cochete. Acesta era mai mult decat atat, era un orasel micut intr-un centru mare si aglomerat. Aveai liniste, cochetarie, viata agitata si oameni frumosi. Era un amestec de medieval cu modernism, de istorie cu moda si bogatie. Parca visase cineva intr-o noapte ca nu ii place sa stea in Paris si a transformat Saint Germain intr-un Paris mic si linistit. Adica asa cum nu mai este Parisul acum.

Ne-am plimbat ore in sir pe stradute, am facut poze, am intrat in magazine pe care iti venea sa le mananci, am oprit pentru o cafea intr-un loc unde chelnerii zambeau cu drag, am cascat gura tot timpul. Si am urmarit oamenii, doamnele foarte cochete (le-am gasit, in sfarsit), pantofii frumosi din vitrine si casele mici si luminoase.  Erai parca intr-o Sighisoara la patrat . Dar vie si plina de culoare.

Da, aici am gasit Franta adevarata, aici am gasit oamenii de care stiam si citisem, aici era orasul facut parca pentru mine.  Si de aici mi-a parut rau ca plec, ca poate nu sunt in locul potrivit. Si iar am avut un mare sentiment de tristete pentru tara mea, tara pe care continui sa o iubesc. Si mi-a fost mila de destinul ei, de oamenii care au condus-o, de greselile si tradarile ei. Si m-am gandit iar si iar cat de frumoasa e si cat de trista. Am avut senzatia in ultimii ani ca plange in anumite locuri. Si mie imi venea sa plang, de ciuda ca cineva mi-o fura, ca nu ma mai simt bine in ea si ca as vrea sa mi-o dea  inapoi. Cum poti sa compari doua tari? Nu poti, asa cum nu poti compara un copil nascut la tara in noroi cu unul intr-o familie de “neam bun” cu pian in sufragerie. Au drumuri diferite si fiecare frumos in felul lui.

Saint Germain-en-Laye este o fata frumoasa nascuta intr-o famile buna

Duminca dimineata am descoperit pe grilajele parcului Luxembourg una din cele mai frumoase expozitii de fotografie de pana acum.  Ii era dedicata zilei de 8 martie si  se intindea pe o mare suprafata din intrarea principala in gradina. Se intitulata frumos si poetic: “Femmes Eternelles” (Femeia eterna).  Sunt fotografii de o frumusete ireala surprinse de Olivier Martel, un fotoreporter absolvent de Arte Plastice.

Gasesti in fiecare tablou surprinse alte stari, alte tari, nationalitati, sentimente sau tragedii. Imaginile  de o tristete covarsitoare din Etiopia, India sau Vietnam alaturi de fericirea unei femei din Portugalia sau Italia.  Toate cele 80 de portrete inspira finete si sensibilitate si ne invata mereu si mereu despre toleranta si diversitate. Si ca multe tari din lumea asta inseamna mult mai mult decat razboi, decat foamete sau violenta. Acolo traiesc femei ca si noi, isi cresc copilasii, iubesc si iarta.

Mi-a placut fiecare imagine in parte si mi-am dorit sa ajung sa cunosc mai mult din toata acesta lume mare si minunata. Am fost si trista pentru multe femei care traiesc in anumite parti din glob.  Dar mi-am amintit de povestile lui Imperator care imi spunea cu ocazia unui  interviu , ca unii pe care noi ii credem nefericiti si amarati in colibe de pamant,  poate sunt mai plini de bucurii decat multi dintre semenii nostri.  Si ca nu trebuie salvati de nimeni si nimic, asta este adevarul care trebuie invatat si mai ales inteles.

In sfarsit azi am vazut prima zi de primavara adevarata. Au mai fost zile frumoase si calduroase, au prins chiar 17 grade la inceput de februarie,  dar ca asta de azi, parca nu prea.  Toata saptamana a fost soare dar cu multi dinti. Te trezeai dimineata cu el luminand toata casa si cand ieseai afara iti clantanea toata gura.  Cu alte cuvinte, primavara doar isi arata coltii sau te zapacea cu cateva zile calde dar si  cu nelipsitul vant frantuzesc.

Azi a fost diferit. Dupa o dimineata racoroasa, ora pranzului a scos toti parizienii din case: in parcuri, la terase, pe malurile Senei, pe strazi, la muzee. Fiind prima duminica din luna si intrarea gratuita la majoritatea muzeelor din Franta, toate familiile au tabarat pe vizitat. Oamenii erau cu zambetul pe buze, unii citeau ziarul in parc, altii alergau sau leneveau pe chei, unele doamne trecute de prima tinerete faceau gimanstica si copilasii alergau fericiti. Da, a venit primavara de-a binelea si speram sa tina cat mai mult.

1.  Niciodata nu stii ce cafea vei primi. Daca nu ceri un espresso si atunci este clar. Daca ceri cappuccino poti primi un fel de lapte cu cacao. Daca ceri cafe creme, poti primi doua lucruri: ori un espresso  cu lapte condensat ori o cafea cu lapte cald deasupra. Sau un espressso cu spuma de lapte, ceea ce e minunat. Dar afli dupa ceva timp ca trebuie sa ceri grande cafe creme daca vrei sa-ti ajunga pe pentru toata ziua.

2.  Niciodata, dar niciodata nu ai tu dreptate in fata unui chelner.

3.  Aproape niciodata chelnerii nu zambesc.

4.  Nota de plata nu se cere aici. Se aduce la masa de catre ospatar in acelasi timp cu ceea ce ai comandat. Si poti constata ca o primesti uneori inainte de a veni consumatia.

5.  Cand crezi ca nu ai loc in vreo cafenea, mereu se gasesc doua locuri  inghesuite si pentru tine.

6.  Nu exista conceptul de internet gratis in cafenele sau parcuri. Exceptiile confirma regula.

7.  Orice eveniment  negativ nesemnificativ (pentru cei obisnuiti cu magazinele romanesti) pe care il patesti intr-un spatiu va fi imediat rasplatit: daca casele au fost blocate cinci minute la Carrefour, vei primi in scurt timp o sticla de apa cadou. Daca ai cumparat o cutie cu doua bucati de flan foarte bun si cumva acesta nu avea pret, la casa ti se va face flanul cadou. Cu urarea de “Bonne journee“.

8.  Nimeni dar absolut nimeni nu-si pregateste coborarea din metrou. Opreste trenul in statie si atunci ii vezi cum se ridica de pe scaune si isi fac loc printre calatori. Si nimeni nu coboara sa faca loc unuia care nu prea reuseste sa iasa din multime.

9.  Cand au elevii vacanta isi iau si parintii concediu ca sa-l petreaca impreuna. Pana si boulangeriile din orase intra in vacanta pe rand si gasesti cate un anunt pe usa care te informeaza de acest lucru si te sfatuiesc sa te duci la vecinii concurenti in perioada respectiva.

10.  Stiti ce inseamna VIP? Very Important Parisian

Parisul este minunat din atat de multe puncte de vedere incat nu poti cuprinde intr-un post tot ce gandesti.  Este orasul cel mai vizitat din lume,  ii apartine cel mai fotografiat obiectiv turistic tot din lume. Aici vine practic intreaga planeta macar o data in viata.

Asta este partea buna care tocmai duce si la una mai putin placuta. Asa cum spun localnicii, Parisul nu mai apartine francezilor. Asta pentru ca ei au parasit frumoasa lor capitala si le-au “daruit-o” milioanelor de turisti din lumea intreaga, multimilor de imigranti de peste tot, oamenilor cu multi bani din toate tarile posibile care si-au dorit o casa in Paris. Pentru placerea lor, ca si investitie sau pentru vreun copil. Pana si Cesaria Evora ne-a spus anul trecut la Sala Palatului ca ea mai canta si strange bani ca sa-i cumpere celui mai recent nepot o casa in Paris.  Si ca asa a procedat cu toti nepotii ei. Va dati seama cati din sala aia imensa si-au dorit o asa matusa?

Parisul este al turistilor mai tot anul. Cred ca perioada in care sunt eu  aici este singura in care se respira mai linisit. De la sfarsitul lui martie, inceputul lui aprilie deja este alta lume. Dar asta se pare ca este frumos si face parte din farmecul locului. Dar ce te faci cand esti inconjurat de toate vestigiile pe care le-ai visat, cand vezi istorie la tot pasul, cand orice banca pe care stai a lasat urma cuiva sau cand orice masa dintr-o cafenea spune o poveste si dai intr-o zi peste nordul orasului? Nord de care ai auzit, de care ti s-a povestit si cu care te-au speriat multi turisti americani pe site-urile de review-uri?

Pai e simplu la prima vedere. Iti spui ca exista asa ceva si in frumosul tau Bucuresti, ca Ferentari este fratele mai mic al bulevardului Saint Denis, de exemplu.  Ce ar putea fi diferit aici? Mergi frumos pe trotuar spunanadu-ti ca esti in plina zi, cu oameni care au si ei o viata, merg la birou, isi plimba nepotii pe acolo.  Apoi incepi sa te indoiesti de Ferentariul tau, te gandesti ca macar acolo intelegi in totalitate ceea ce se tipa pe strada.  Mai mergi putin si te intrebi cum traiesc acolo oamenii?  In cateva cuvinte: mizerie extrem de multa, “fete ciudate” la orice colt de strada,  toate nationalitatile adunate, palcuri de oameni inalti rau si nu foarte prietenosi si  dorinta ta mare de a ajunge in “civilizatie”. Poze nu am facut pentru ca nu am indraznit sa ma arat turist si oricum, ce as fi fotografiat?

Dupa doua vizite din astea (ca doar mi-am dorit sa cunosc viata adevarata din Paris, nu?) m-am oprit  direct in doua parti distincte si  relativ centrale ale orasului la  cate o cafenea. Si am urmarit alt spectacol al strazii. Alti oameni, unii mai spalati, alte culori, alte haine.  Si altfel de ciudatenii.

Si totusi… unde se ascund adevaratele “fete ciudate”? Acolo, unde stau la vedere sau aici ? Unde nu stii, unde nu se vede pe fata omului nimic? Unde incepe normalitatea si unde se termina civilizatia? Si nu este asa orice capitala mare? Nu are si Roma un Termini al ei? Si nu face parte asta din viata, din farmecul acestui oras atat de viu, atat de plin de viata?

Parisul este frumos si spune o poveste la orice pas. Dar daca veniti in vizita, evitati totusi sa va cazati in Nord