“Daca ar fi o dreptate pe lume, ar trebui macar la tinerete, cand oamenii sunt atat de vulnerabili, sa fie toti frumosi. In concurenta nemiloasa cu ce-i asteapta o viata, macar fizic sa aiba cativa ani de egalitate. Sa nu porneasca la drum cu un suflet coclit de insucces. ” (Ileana Vulpescu, 2011)
Pe Ileana Vulpescu o iubesti sau nu. Nu prea exista cale de mijloc. Sunt oameni care o plac de la inceput si oameni care nu apreciaza stilul ei de a scrie. Eu fac parte din a treia categorie, una formata din oameni fascinati de ea, care o iubesc neconditionat, care i-au devorat toate aparitiile si care vor ramane vesnic neconsolati cand ea nu va mai scrie.
Nu stiu ce sa va spun despre cum scrie ea, are un stil care te doboara, te deprima, iti pune intrebari si iti reconsidera viata. Mi-am luat cel mai recent roman intitulat “Nota informativa batuta la masina” chiar inainte de calatoria la Paris. Mi-am propus nici sa nu o deschid pentru ca stiam ca nu o voi mai putea lasa din mana. Am rezistat eroic si cu ea in brate am reusit sa am un zbor cat de cat normal 
. Stiam ca doar cartea ei ma va face sa ajung la destinatie fara panica obisnuita.
Nu am terminat-o in avion dar i-am venit de hac intr-o singura zi. Intr-o zi de luni, cam la o saptamana dupa ce am ajuns in paradisul numit Bures sur Yvette. A fost o zi de luni deprimanta, una din alea care apar la niste intervale de timp si care te fac sa nu te dai jos din pat o zi si o noapte. Cartea ei te ajuta sa treci mai repede peste tristeti si angoase. Cum? Pai te baga si mai mult decat esti tu, iti da ciocane in cap, te face sa te gandesti la toate nefericirile si lucrurile pe care ti le-ai fi dorit, la trecutul tau, la oamenii din viata ta care nu mai sunt. Intr-un cuvant, iti pune capac la toate. Dar intr-un ritm rapid si grav. Este dura. Pentru ca peste o zi sau doua sa te trezeti intr-o dimineata (lectura terminata deja) si sa vezi soarele pe cer. Si deschizi ochii si iti spui ca vine o noua zi, ca tu esti altul, ca nu ai ce face cu nefericirile tale, ca le accepti si te trezesti. Iesi afara, te loveste aerul rece peste fata si iti spui ca si personajul principal din carte, ca viata trebuie acceptata asa cum e.
Si sa ne intelegem, asa sunt toate cartile ei, ca sa stiti si sa ma injurati . Si daca va intalniti vreodata cu ea sa-i spuneti de mine, ca exist undeva in Bucuresti si ca o iubesc. Sau mai bine imi faceti rost de un autograf, daca nu cer prea mult .
Ma bucur ca ai scris despre aceasta carte, nu stiam ca a aparut. Trebuie neaparat sa o cumpar si sa i-o fac mamei cadou… Ea o iubeste pe Ileana Vulpescu, are toate cartile ei si le reciteste din cand in cand. Am incercat si eu sa citesc “Arta conversatiei”, dar cred ca eram prea mica (14-15 ani) si nu mi-a placut. Poate acum as intelege cartile ei.