Cand stai mai multa vreme intr-un loc exista un mare avantaj: acela de a nu te grabi. Miresicile mele dragute au remarcat primele acest lucru. Acela de a nu te grabi sa vezi un oras in trei, cinci sau maxim zece zile.  De a te plimba pe strazile lui fara un plan anume, de a cauta un obiectiv si a nu sta stresat daca nu il gasesti imediat. De a umbla aiurea, fara harta si fara ghid.

Si daca acest oras este Parisul, ai spus totul. Am fost de atatea ori aici incat ma simt ca acasa. Si mereu am senzatia ca nu am am vazut nimic si ca ce voi vedea maine este mai important si mai frumos.

Duminica m-am plimbat cu Vulpoiul in jur de o ora pe strazile din Cartierul Latin cautand biserica romaneasca.  Am descoperit ulterior ca ne invarteam in jurul strazii  Jean de Beauvais de ceva vreme fara sa gasim biserica.

Si dupa atata mers am vazut dintr-o data ceva extrem de familiar: statuia lui Eminescu de care auzisem de atatea ori, de care citisem in memoriile marilor oameni de cultura romani care au stat o perioada in capitala Frantei. Parca era acolo o bucata de Romanie. Uitandu-ma in spatele statuii am stiut ca am ajuns la biserica romaneasca fara sa o vad propriu-zis. Unde mai poti vedea in Paris oameni multi adunati in fata unei biserici? Unde nu incap oamenii intr-o biserica decat in una ortodoxa? Desi am fost un pic dezamagita de aglomeratie am realizat de ce se intampla asta si m-am bucurat.
Ce m-a surprins a fost sa descopar ceva ce nu stiam, spre rusinea mea. Ani de zile am trecut pe strada Jean Louis Calderon in drum spre liceul vietii mele si nu am stiut cine a fost Calderon. A trebuit sa ajung in 2011 in Paris sa aflu ca a fost un jurnalist francez trimis de La Cinq sa transmita revolutia din 1989. Si ca a fost calcat de un tanc in Piata Palatului in ziua de 22 decembrie. In fata bisericii era o piatra in amintirea lui spunandu-ne povestea acestui jurnalist. Alaturi stateau  alte doua placi care ne aminteau ca prin acest oras au trecut si chiar au trait Brancusi si Dumitru Staniloaie.

Duminica in Paris nu este linistita, cum te-ai astepta. Turistii impanzesc orasul, obiectivele turistice sunt luate cu asalt. Mai ales daca nimeresti in prima duminica din luna si poti intra gratis la aproape toate muzeele din Franta.  Este o adevarata desfatare pentru buzunare.  Iar daca aveti inca sub 26 de ani va puteti considera norocosi. Nu veti plati nicio intrare la vreun obiectiv turistic. Nu este minunata Franta?

Ce se intampla daca ajungi in Paris in luna februarie? Sau poate fi si ianuarie, nu prea conteaza. Pai este crima de om sa nu ai bani la tine. Aici reducerile sunt in toi si mai ales nu se limiteaza la haine. Poti cumpara incaltaminte, mobila, cosmetice, etc. Toate magazinele afiseaza cu litere mari si cat mai vizibil: “SOLDES“. Iar sambata dimineata parca toti parizenii isi dau mana cu turistii si dau navala in magazine.

Iti poti cumpara haine de iarna pentru cateva sezoane, cizmele sunt adevarate chilipiruri iar lenjeria este la pret de nimic. Ai senzatia aici ca nimeni nu mai poarta anul viitor ce s-a vandut in acest an.

In Zara, M&M, Benetton sau Lafayette hainele sunt trantite pe jos, doamnele cauta cele mai bune si ieftine lucruri. In urma lor sunt asezate toate frumos la loc pentru ca in urmatoarele cinci minute sa se repete povestea.  La cabinele de proba cozile devin lungi si auzi cum ne indeamna magazinul sa nu mai probam, ne putem intoarce oricand daca constatam acasa ca nu sunt potrivite

Sunteti in vizita prin Paris in aceasta perioada? Luati-va bani la voi sau goliti cardurile sotilor. Este ca o prajitura buna, ai senzatia ca trebuie mancata neaparat azi. Maine poate disparea… sau pe 15 februarie.

Dupa cum spuneam, am plecat ieri dimineata spre Franta. Mai exact, Bures sur Yvette, in sudul Parisului.  Daca nu stiam ca ma asteapta zile multe de viata in Franta, nu suportam prea bine calatoria. De fapt, aeroportul Baneasa. Si nu este prima oara cand plecam de pe el.  Acum nici nu inteleg de ce i se spune aeroport. I s-ar putea zice foarte bine un fel de gara de pe care pleaca avioane.

Era ingrozitor de aglomerat. Am stat doua ore la coada la verificare acte si tot nu am intrat la timp. Se pare ca la ora 8.30 plecau vreo 5-6 avioane, va dati seama ce era acolo. Aglomeratie, fete ciudate, inghesuiala, mirosuri, etc. Cu greu am trecut peste toate astea. Ne-au urcat in avion si am decolat cu o intarziere de 45 de minute. Desi nu toata lumea este foarte civilizata la zborurile low-cost, de data asta parca a fost mai rau decat de obicei. Ca sa intelegeti, la verificarea actelor in Beauvais au arestat doi tipi care zburasera cu noi in avion )  Nu stim cati au mai retinut dupa ce am trecut noi.

Zborul a fost incredibil de lin. La mine am simtit niste mici semne de vindecare. Cred ca a fost primul meu zbor fara panica, fara ochi mari pe geam sau stres dus la extrem.

Odata ajunsi pe pamant frantuzesc am incercat sa uitam de ce vazusem. Ne asteptam oricum un soare frumos si o temperatura de 5 grade.

Dupa un drum obositor am ajuns in casa in care vom sta si incercam sa ne acomodam.  Dimineata am facut o vizita la boulangeria din oras si apoi una mai mare in Carrefour ) .  Dar inainte de asta neparat trebuia sa ajungem sa ne cumparam abonamente. Transportul nu este deloc ieftin in Paris si este primul lucru care trebuie rezolvat odata ajuns aici.

In rest, viata aici pare neschimbata: civilizatie ca peste tot in Vest, oameni linistiti pana acum, oricum o mare diferenta fata de Paris. In Bures sur Yvette totul curge mai lent dar la timp. Lipsesc turistii si intalnesti parizienii retrasi la tara.  Voi reveni cu poze si alte povesti frantuzesti.

As fi vrut sa spun mai multe, as fi vrut sa va povestesc despre cum este sa-ti implinesti un vis, despre viata care iti ofera din cand in cand surprize, as fi vrut… Este tarziu, nu am facut bagajele si nu apuc decat sa spun ca sunt in drum spre Paris. Sper ca voi avea timp acolo pentru mai multe amanunte, pentru a descrie acest oras asa cum merita, pentru mine, pentru Vulpitza sau pentru a multumi. Lui Dumnezeu, vietii sau oricui ar trebui.

De data asta vizita este mai lunga decat de obicei si sper sa ma satur de acest loc care simt ca imi apartine sau mai bine zis, ca eu apartin acelui loc.