1. Un concert Katie Melua,  Lara Fabian si Barbra Streisand.

2. Sa vad  castelul Chenonceau

3. O seara la George V sa admir cele mai frumoase aranjamente florale dintr-un hotel.

4. Un autograf de la Ileana Vulpescu

5. Mini Cooper. Rosu cu capac negru.

6. Un week-end la Abbaye des Vaux de Cernay

7. Un musical la Londra.

“Viața e un dar buclucaș. La început ai tendința să-l supraestimezi
crezând că viața pe care ai primit-o este veșnică. Apoi, dimpotrivă,
îl subestimezi, găsind că-i o porcărie scurtă de nu înțelegi nimic din
ea și pe care uneori ți-ar veni să o arunci de să nu se vadă. Abia
către sfârșit pricepi că nu-i vorba de niciun dar, ci de un simplu
împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriți.”

(”Oscar și Tanti Roz”,  E. E. Schmitt)

Ce inseamna ca trece viata? Ce inseamna ca imbatranim, in afara de procesul strict fiziologic?  Ce inseamna ca suntem mereu sentimentali la o noua aniversare?
Oare nu asta inseamna viata? Ca ne place, ca ne bucuram de ea si de tot ce ne ofera? Ca suntem ahtiati dupa o bucatica de clipa in plus, dupa un an sau macar o luna? Ca iubim atat de mult ceea ce ni se intampla incat suntem mereu tristi dupa ziua de ieri?  Sau macar dupa cea de anul trecut.
Ati observat ca mereu ne aducem aminte cu drag si nostalgie de anii trecuti, de prieteni sau oameni intalniti in viata? Ca eram tineri, saraci dar cu pofta de viata? Ca aveam asa multe “drame” pe care le traiam si ca ele erau cele mai mari si mai de nerezolvat? Si acum zambim in gand si am da orice sa ne mai intoarcem putin la ziua de atunci?
Aveam 15-16 ani si impreuna cu prietenii de atunci ne adunam in Parcul Tineretului sa stam de vorba, sa petrecm o zi din minunata viata de atunci. Nu aveam bani decat sa ajungem cu autobuzul pana acolo si cand existau si pentru un suc ne credeam bogati. Si ne bucuram pentru asta.
Eram apoi mai “batrana” cu cativa ani si ne plimbam patru oameni intr-o Dacie Papuc cu doua locuri. Uneori stateam toti 4 in fata (unde incapeam?), alteori faceam cu schimbul in spate. Cand eram imbracata in fusta eram privilegiata sa stau singura in fata :). Si radeam cu pofta tot drumul si ne ascundeam cand ne dadeam jos din  masina, sa nu ne vada lumea de pe strada. Dar eram fericiti. Nu tot timpul, dar acum asta imi amintesc. Si cred ca si peste 20 de ani tot asta va ramane. Nu tristetile de zi cu zi, nu problemele de la birou sau nervii din trafic. Ne vom aminti oamenii, prietenii sau realizarile. Si ceva imi spune ca nu cele materiale vor conta asa mult atunci. Si nici banii din cont, casele cu etaj sau masinile din garaj.

Sunt tanara si realizez asta. Si nu vreau sa uit. Si timpul trece si niciun adolescent nu crede asta. Foarte bine, nici eu nu credeam. Eram convinsa pe la 18 ani ca viata la 30 este deja trecuta.  Dar acum stiu ca suntem tineri atata timp cat ne simtim asa. Si ca doar astazi este important. Ieri deja s-a dus si maine nu depinde numai de noi.

“Mai tarziu, mi-am dat seama ca, de fapt, Parisul nu este niciodata pustiu. Ploua, ninge, strazile sunt animate, in cafenele, indiferent de cartier, o lume nerabdatoare consuma ceva si priveste cu lacomie in afara. Noaptea, Parisul este luat in primire de alta categorie de vizitatori, orasul  n-are timp de odihna, nu poate sa-si traga sufletul. Pulsul lui este continuu, orasul, ca si inima, trebuie sa fie treaz mereu. Am strabatut strazile lui (din centru si de la periferie) la toate orele posibile, iarna si vara, oricand si oriunde gasesti pe cineva care se grabeste sau casca gura, ca si tine, la cladirile acestui oras ce nu poate sa doarma de cateva sute de ani. O lunga, febrila insomnie. Un vesnic galop ”

(Eugen Simion, Jurnal parizian)

“Nu-i usor imi zice el, sa ai revelatia divinitatii, dar si mai greu este s-o pastrezi. Credinciosul are nevoie de probe mai mult decat omul lipsit de sentimentul religios. El trebuie sa se duca saptamanal la biserica, sa citeasca, traind, mereu, cu o treaza constiinta a erorii… Rolul credinciosului si al bisericii in societatea hiperindustrializata nu-i deloc comod. Ascult pe inteleptul dominican si ma gandesc la reflectia unui filosof de azi: Dumnezeu incepe  acolo unde sfarsesc deznadejdile noastre.”

(Eugen Simion)

Este deja toamna de-a binelea. Nu mai incape nicio indoiala.  Afara este racoare, intuneric si parca vrea sa ploua mai tot timpul. Nu o face, doar ne tine pe jar. Pietele sunt pline de struguri, flori si legume specifice. Iti este un mare drag sa te plimbi printre toate aceste bunatati, sa le adulmeci si sa le alegi cu grija si sa le pui in sacosa.

Maine voi merge la piata sa pun o runda de castraveti la murat si sa aleg cei mai mari struguri Ceasla. O sa vina iarna atat de repede si voi uita cum e sa nu ingheti de frig .

Astazi am primit de la Iris un buchet de crizanteme virtual si vi-l daruiec mai departe cu urarea de week-end de toamna placut!

     Vulpitza implineste astazi doi ani, ani care nu stiu cum au trecut. La fel ca si anii mei de altfel. Trec si nici nu-i simt si ma trezesc dintr-o data ca azi a devenit ieri. Un ieri dupa care imi pare rau.

     Vulpitza a aparut dintr-o necesitate a sufletului, a fost parte dintr-un proces de lupta cu mine, de schimbare, de progres. Nu am planuit nimic cu ea, nu mi-am facut sperante. Dar s-a dovedit a fi ceva mai mult decat pozitiv. Desi simt toate schimbarile pe care mi le-a adus, este greu sa le descriu, insa sunt convinsa ca cei care au trecut prin asta inteleg.
     Vulpitza mi-a adus oameni in casa, mi-a adus prieteni, mi-a adus o vorba buna, un gand. Atunci cand esti deprimat, cand nu ai bani, cand viata este gri intr-o dimineata de luni, EA este acolo si imi aduce aminte. De mine, de voi, de altii ca mine. Si desi sunt zile intregi in care o neglijez, ma trezeste la realitate amintindu-mi ca am uitat-o.
     Oare ce viitor are? Oare voi mai scrie anul asta? Dar peste doi? Ma ajuta? Ma incetineste, imi mananca timp? Ma citeste cineva? Conteaza asta?  Sunt multe intrebari dar acum nu vreau sa ma gandesc. Nu a venit momentul.  Le voi lua pe rand, asa cum vor veni.

Update:

Pentru ca Mariana s-a plans ca este un pic cam trist filmuletul  de azi cu Bacovia, am facut pentru ea cateva poze din Cismigiul de azi. M-a surprins cat de multa lumea era. A fost si o zi frumoasa, desi batea vantul, soarele stralucea frumos printre copaci. In fiecare an incerc sa ajung in Cismigiu la inceput de toamna. Parca asa simt mai bine venirea acestui anotimp atat de capricios. Este si vesel si trist in acelasi timp. Este si cald si rece. Este cand galben, cand verde. Nu este nici vara, nici iarna. Este mereu ceva de trecere spre altceva.