Pana azi pentru mine Moeciu era doar un sat aproape de Bran si atat. Aseara am ajuns intr-un loc de vis: la capatul lui Moeciu de Sus, la o pensiune perfecta pentru un week-end linistit. Aici privelistea oferita de balconul camerei merita toti banii. Te trezesti dimineata intr-un peisaj care iti taie rasuflarea. Las pozele sa va convinga:
Asa cum va spuneam aici, am raspuns invitatiei Biancai de la vizita Clujul pentru doua zile. Mai trecusem acum cativa ani prin el pentru doua oare dar nu fusese de ajuns 
. Vroiam sa-l vad mai mult si vroiam mai ales sa o cunosc pe ea.
Desi am stat asa putin, am facut si vazut destul de multe. Am inceput cu Cetatuia Belvedere care s-a dovedit locul care mi-a si placut cel mai mult. Imaginea Clujului de sus este frumoasa, mai ales cu catedralele care se vad asa frumos. Vreau sa revad si pe timpul noaptii data viitoare.
Ziua I a continuat cu un mars care a inclus: Catedrala Catolica Sf. Arhanghel Mihail, Catedrala Ortodoxa, Piata Muzelui unde am facut o pauza de cafea, Casa Matei Corvin, Pietonala Eroilor (un exemplu care ar trebui urmat si in Bucuresti), Piata Unirii, Piata Avram Iancu, Universitatea Babes Bolyai, Biserica Piarista (sau a Iezuitilor) si Teatrul Lucian Blaga. Par multe dar le-am vazut pe toate mergand pe jos. Normal ca seara am cazut franti de oboseala. Dar nu inainte de a trece cu stomacul nostru pe la Hanul Dacilor, un loc cu mancare excelenta. Il recomand celor care sunt in trecere prin Cluj. Va va imbia cu ciorba de fasole cu ciolan in paine, ceafa a la Vlad Tepes, ceafa eterna si stramoseasca, muschi ciobanesc pe piatra incinsa, tigaia dacului sau tepuse din piept de pui. Nu veti regreta. Daca nu m-ar fi lovit o boala exact in acea zi, cred ca le gustam pe toate 
.
Ziua urmatoare am inceput-o cu Parcul Central si am continuat tot cu o oaza de verdeata: Gradina Botanica Alexandru Borza. Auzisem multe lucruri de bine despre ea si toate mi s-au confirmat: este mare si foarte bine ingrijita. Fiecare particica din ea iti place. Desi sunt un fan declarat al celei din Bucuresti, recunosc ca asta mi-a placut mai mult.
Nu se putea incheia acest circuit decat in … mall 
. Am vizitat Iulius Mall si Polus Mall. Mi-au placut amandoua desi am cam cautat niste suveniruri destul de mult.
O nota mica primeste Clujul ca nu stie sa exploateze aspectul turistic. Desi am vazut turisti in oras, lipsesc cu desavarsire suvenirurile. De-abia am gasit in ultima zi cativa magneti reprezentand Clujul. Ca sa nu mai vorbesc ca peste tot erau suveniruri cu Sighisoara, Sibiu sau Brasov 
.
In rest, in Cluj gasesti istorie. Peste tot gasesti aspecte invatate la scoala, domnitori celebri, biserici frumoase si am fost tare incantata de o statuie reprezentand Scoala Ardeleana de care am tot invatat in liceu.
Mereu mi-a placut acest loc. Avea ceva special, poate si datorita faptului ca este cea mai veche statiune din tara si cea mai inalta (fapt aflat de curand). Aici am vazut acum 5 ani mormantul lui Constantin Noica si casa memoriala. Filozoful si-a petrecut aici ultimii ani din viata, infiintand si ceea ce avea sa se numeasca Scoala de la Paltinis. Am mai fost de doua ori pe drumul ce leaga Sibiul de statiune si peisajul care se desfasoara pe cele doua parti ale soselei merita orice osteneala. Dar doar atat, din pacate.
Statiunea nu mai are nimic, nici turisti, nici locuri de cazare civilizate, nici facilitati. Acum cinci ani imi amintesc cu drag de o plimbare cu bicicleta inchiriata. Nu mai exista acum nimic. Daca vrei sa nu mori de plictiseala poti doar sa faci trasee montane de o frumusete uimitoare. Daca nu esti foarte sportiv, esti condamnat la stat pe singura terasa care arata mai normal.
Am fost trista inca de cand am intrat in statiune. Turistii lipseau cu desavarsire desi era luna iulie si la munte se aflau atunci muli oameni doritori de un aer curat. Se vedeau doar cativa impatimiti ai muntelui si cativa rataciti ca si noi. Poate ii aducea acolo acelasi sentiment de nostalgie din tinerete ca si in cazul nostru. Telescaunul nu functiona si practic nu se intampla nimic. Singurul lucru care nu a tradat timul a fost padurea. Si peisajul. A ramas la fel ca intotdeauna. Totul este verde, mirosul de brad te intoarce la ceva ce nu poti defini si ceea ce vezi parca vrea sa-ti spele ranile lasate de pragina vremurilor.
De Noica mai aminteste o inscriptie intr-un geam murdar al unei gherete care vinde carti. Si doua carti prafuite stau la vanzare. Si daca cumva ai vrea sa cumperi ceva din statiunea lui, lipseste cu desavarsire vanzatoarea. O lasi balta si te urci in masina vrand parca sa iesi cat mai repede din atmosfera care te apasa sfasietor.
Recomand insa neaparat drumul pana acolo si pensiunile care se afla pe acest drum. La 15 km de Sibiu incep sa curga pensiuni pe ambele parti ale soselei. Pensiuni de 5 stele care parca vor sa-ti spele lacrimile lasate de o veche iubire. Cand am intrat in Pensiunea Mai am inteles unde au disparut turistii mei din Paltinis. Erau toti adunati in locuri ca astea, care aveau piscina, sezlonguri, mancare extraordinara, restaurante cochete si camere foarte primitoare. Un loc de relaxare unde nu aveai cum sa te plictisesti.
Paltinisul a murit si ma intreb daca va mai fi vreodata ceea ce a fost?
Credeti sau ati crezut vreodata in asa ceva? Daca ma intrebati pe mine acum 5 ani as fi ras de orice tentativa de genul asta. Nu credeam in oameni cunoscuti pe internet iar povestile romantice nascute la o tastatura si un monitor mi se pareau niste gesturi disperate ale unor oameni care aveau prea mult timp liber.
A venit epoca Miresici si toata teoria mea “desteapta” s-a dus de rapa. Am cunoscut acolo fete extraordinare, oameni destepti, calzi si de la care am invatat in fiecare zi ceva nou. Am devenit mai toleranta si mai deschisa catre orice. Le-am si cunoscut pe multe dintre ele ulterior si pastram in continuare legatura care s-a facut mai puternica.
Pe Bianca am cunoscut-o pe Plimbarici, urmand ca apoi sa ne urmarim blogurile reciproc. I-am citit cu nesat povestile din Montpellier, am asteptat sa revina in Romania, am vorbit ore intregi pe messenger si in fiecare zi descopeream multe lucruri in comun. Nascuta toamna, cu o pasiune pentru Franta si Paris, o iubitoare de calatorii si carti, o filozoafa cu acte, Bianca mi-a devenit prietena. Atat de mult incat i-am acceptat invitatia de a o vizita, pe ea si Clujul ei mult iubit. Nici acum nu-mi explic cum am facut asta, a fost prima data cand mergeam la cineva pe care nu il cunosteam personal. Recunosc ca mi-a fost frica. De mine, de ea, de sotii nostri care nu vorbisera niciodata.
Toate temerile mele s-au spulberat in autogara din Cluj. Bianca era acolo si ma astepta cu zambetul ei celebru din poze. Parca ne cunosteam de cand lumea. Au urmat doua zile frumoase in care a avut grija de noi in fiecare minut. Ne-a aratat orasul ei, am vorbit, ne-am uitat la poze si ne minunam de faptul ca in sfarsit ne vedem. Era ca o poveste de dragoste implinita.
Da, exista prietenie pe internet. Si daca se completeaza si cu ceva real, este o prietenie adevarata.
Poate parea lipsit de sens sa spun ca, uneori, fara sa ma fortez prea tare imbin doua dintre cele mai mari pasiuni ale mele; calatoriile si lectura. Ei, bine, mie lucrul acesta mi se pare mai cu sens decat multe altele și asta deoarece, cartile mele au avut mereu capacitatea de a ma plimba prin lume fara sa ma faca sa-mi parasesc fotoliul sau sa ma plang de lipsa banilor.
Normal, calatoritul fizic m-a umplut mereu de bucurie si sunt deosebit de incantata de fiecare data cand apuc sa plec pe undeva, dar atunci cand din diverse motive nu pot sa o fac, ma rasfat cu o carte care ma poarta ea, uneori foarte departe.
Citind odata cartea lui Tibor Fischer Calatorie pana la capatul camerei, am avut strania impresie ca si eu pot trai ca si protagonista cartii, dar evident la un alt nivel (cartea e un roman antipicaresc, daca pot spune asa, deci nu se incadreaza, insa te face sa vezi ceea ce expun eu acum din perspectiva calatorului conceptual).
Cand eram mititica, pot sa banuiesc ca datorita Vrajitorului din OZ, dorinta de a calatori era destul de acuta, imi amintesc cu o oarecare jena cum intr-o vara in care mi s-a comunicat ca nu vom pleca nici la mare si nici la munte, eu m-am apucat sa-mi fac bagajul, crezand ca induplec pe careva cu asta. Tati a zis un “saraca… cum ar pleca undeva”, ai mei ma compatimeau, cred ca se compatimeau cumva si pe ei ca nu pot merge in concediu ca de obicei. Pe vremea aia insa eu nu ma stiam autocompatimi, asa ca evedam cum puteam; ba prin Calătoriile lui Gulliver (care nu mi-au plăcut), ba alaturi de Robinson Crusoe (pe care l-am citit “pe sarite” caci eram prea curioasa cum se va termina), ba pe Ulita copilariei a lui Teodoreanu… apoi seara ma jucam cu copii de pe strada care nu mergeau niciunde in vacanta și astfel uitam de dorul plecatului.
Adolescenta din mine, capabila sa recunoasca cum au parasit-o vremurile vacantelor cu parintii a cautat alinare pe unde a putut. Initial prin Romania (prin Moldova Fratilor Jderi, sau in lumea aproape de neinteles a Otiliei si a lui Felix, sau poate inca visa la Fat Frumos din Lacrima). Cand au crescut pretentiile am plecat catre Anglia lui Jane Austen, Emily Bronte sau Charles Dickens. M-am pierdut La rascruce de vanturi pe vremea cand stiam ce e Mandria, dar nu descoperisem inca Prejudecata, iar abia mai tarziu in mintea mea incepusera sa incolteasca Marile Sperante.
Ce s-a intamplat in timpul facultatii este o filosofie care ma urmareste si azi si de care greu ma detasez, chiar daca in timpul care a trecut multe sentimente s-au schimbat vis a vis de ea. Pe vremea calatoriilor la Oradea parea sa am si alte, foarte diverse preocupari, dar cum dintr-o bursa de 180 de lei nu puteam calatorii prin alte parti (care se adunau din ce in ce mai multe in mintea mea), cu o evadare la biblioteca sau librarie reuseam sa ma rezolv oarecum. Pe vremea aia am descoperit Rusia, Crima si pedeapsa era daca nu o descopeream caci m-a invatat atat de multe, dar m-a si dezamagit crunt. Tot atunci am descoperit si Japonia lui Akasaka, prin micile sale romane la limita dintre perversiune si curiozitatea spiritului.
In ziua de azi sunt poate cel mai interesata de culturile pe care le cunosc destul de vag, asa ca incerc sa caut a calatorii spre Orientul apropiat si departat pentru a ma familiariza cu un alt stil de viata si cu un alt mod de a vedea lucrurile cu care sunt contemporana (desi uneori mi se pare ca nu sunt), am Vânat zmeie si am intrat pe o frumoasa poarta in Spendida cetate a celor mie de sori, am Citit-o pe Lolita în Teheran si am suferit alaturi de femeile Dezonorate dintr-o lume parca impotriva naturii. Am vizitat si Africa cu Praful si Visele ei impreuna cu Roxana Valea si am descoperit Camino odata cu Veronica Dragoi
Calatoresc in continuare și chiar si atunci cand plec fizic, iau o carte in mana… din obisnuinta… din recunostinta. (Bianca)
Astazi sunt “guest star” aici la rugamintea Vulpitzei. Este prima experienta de acest gen si ii multumesc pentru incredere. Si pentru ca Bianca, cea de-a doua invitata, ne va vorbi maine despre carti si/sau calatorii, eu m-am gandit sa va incant si pe voi cu unul (si cel mai fain) dintre evenimentele la care mi-a fost dat sa ajung in acest sfarsit de saptamana. Din cate am inteles, evenimentul cu pricina va deveni unul anual, deci daca l-ati ratat anul acesta, nu e bai, poate cel din 2011 va fi si mai reusit.
Sambata dimineata la ora 8 si ceva, cand temperaturile ridicate prefigurau canicula ce avea sa ne loveasca in mai putin de doua ore, am purces catre aeroportul Otopeni. Acolo urma sa aiba loc, incepand cu ora 10, mult asteptatul Otopeni Airshow 2010, miting aviatic inchinat celor doua mari nume ale aviatiei romane si mondiale: Henri Coanda si Aurel Vlaicu. E drept ca in trecut am mai participat la un mic show aviatic pe aeroportul Baneasa si la un spectacol de pomina in cadrul centenarului Le Bourget 2009 (Paris), dar pe Otopeni am ajuns in premiera la o astfel de manifestare. In mod surprinzator pentru mine, spectacolul s-a bucurat de o foarte buna organizare.
Astfel, publicul a avut la dispozitie autobuze de transfer ce soseau la terminalele de pasageri din 15 in 15 minute, nenumarate terase cu de-ale gurii si racoritoare, dar si gherete de unde sa isi poata achizitiona machete de avioane, carti de specialitate, sepci, tricouri si tot soiul de alte materiale asemanatoare. Spectacolul a inceput punctual, a avut cam toate ingredientele ce nu ar trebui sa lipseasca unui astfel de show, ba chiar si un invitat senzational (venit cu un avion construit de el insusi) care ne-a oferit niste momente de emotie maxima pe cand brazda cerul in figuri care mai de care mai periculoase - multe dintre ele inventii proprii care ii si poarta numele - este vorba de lituanianul Jurgis Kairys, dublu campion mondial.
Am vazut avioane civile si militare, planoare, demonstratii cu helicoptere si parasutisti, acrobatii spectaculoase si figuri inedite si, nu in ultimul rand (pentru noi, fetele), ni s-au "desenat" - de doua ori chiar - inimioare pe cer. Iar la miting a participat printre altele si o aeronava Boeing a Tarom-ului, care a efectuat cu succes o manevra de tip "touch and go". Intrarea a fost libera, vreau sa cred insa ca nu acesta a fost motivul principal pentru care show-ul a avut atatia spectatori. Daca nu ar fi fost soarele care a stralucit nemilos pe tot parcursul spectacolului si, mai ales, daca unul dintre prezentatori nu ar fi fost Lucian Mandruta, omniprezentul "specialist" in aviatie care emite cu nonsalanta perla dupa perla, zau ca nu as fi avut absolut nimic de reprosat.
Va las in compania pozelor…iar daca, asemeni mie si Vulpitzei, va numarati printre cei care stati cu frica in timpul calatoriilor cu avionul, pe langa poze precum cele de mai jos (prea putin sugestive pentru ce am vazut la fata locului) mai vizionati din cand in cand si filmul clasic “Those magnificent men and their flying machines”, veti realiza inca o data ce inventie fabuloasa sunt avioanele, cat de extraordinari sunt omuletii zburatori din carlinga si cat de multa incredere ar trebui sa avem in ei.
Nu degeaba am ales acest subiect, pe 20 iulie este Ziua Aviatiei Romane…Sa ne traiti, inaripatilor, si multumim pentru fiecare ocazie in care va aratati priceperea si curajul!!! J (Ioana)
In sfarsit incepe vacanta . Dupa multa munca in saptamana ce tocmai s-a incheiat, astazi debuteaza micutul nostru concediu.
Plecam la Brasov la o cununie civila, petrecem apoi doua zile in minunatul Sibiu 
, mergem sa o vizitam pe Bianca si Clujul ei mult iubit si terminam cu Oradea.
Vulpitza va ramane pe maine bune, zic eu . Saptamana viitoare voi avea cativa invitati speciali care vor scrie cate ceva pentru noi.
Luni este ziua Ioanei, ne-a promis cateva randuri pe care sigur le vom savura.
Marti urmeaza Bianca care va scrie despre doua subiecte la care se pricepe foarte bine si pe care le abordeaza des pe blogul ei: cartile si calatoriile.
Eu va voi tine la curent cu impresiile de pe drum. Am inceput deja binisor din dimineata asta. Sunt in rapidul spre Brasov si ma gandeam ce mare diferenta este intre calatoritul cu trenul in Romania si cel din strainatate. Desi admir cateva schimbari in bine (avem aer conditionat si toate lumea se simte bine, priza in care sta Zuzu la masa fara probleme), restul lasa destul de mult de dorit: Nu avem nicio masuta pe care sa punem o apa, locul pentru bagaje este extrem de mic, unii oameni destul de necivilizati. Se urca in tren si stau pe culoar pana cand isi aseaza toate bagajele. Nu-i intereseaza ca altii stau la coada sa treaca mai departe si ca se incurca astfel toata urcarea. Nici nu stiu in ce categorie sa integrez asta: egoism, proasta crestere sau indiferenta.
M-am hotarat sa nu ma enervez la inceput de concediu si mi-am revenit destul de repede. Astazi e prima zi de vacanta si atat. Va urez un week-end minunat tututor!
Sheriff`s este locul adolescentei mele.
Sheriff`s este locul in care puteai sa bei acum 10 ani cel mai bun suc de portocale. Erau fructe proaspat stoarse si puteai sa bei tot felul de combinatii.
Sheriff`s era un loc in centrul capitalei unde iti dadeai intalniri, unde mancai o pizza si unde vorbeai ore in sir cu prietena cea mai buna.
De mult timp nu mai frecventam acest loc, nici daca ma plateai nu mai mancam acolo, calitatea lasa mult de dorit. Intre timp s-au deschis alte locuri unde gaseai sucuri bune, mancare si mai gustoasa. Nu mai reprezenta nimic pentru viata mea sociala. Dar cand am vazut ca s-a inchis, am avut un sentiment extrem de mare de tristete. Parca ceva din viata mea se dusese, se terminase o noua etapa.
Am trecut zilele trecute pe langa ceea ce a ramas din vechiul fast-food si am vazut ca se inchiriaza spatiul. Si mi-am amintit de tatal meu care asa simte cand trece pe langa multe locuri din Bucuresti. La unele a lucrat, la altele a petrecut clipe minunate si toate acum au disparut.
A disparut Sheriff`s. Oare ce urmeaza?
Bianca are o noua leapsa pentru noi, trebuie sa ne imaginam ce am vrea sa fim daca:
Daca eram un anotimp… eram o dupa-amiaza de toamna.
Daca eram o luna… eram un inceput de septembrie.
Daca eram o zi a saptamanii… eram in egala masura o vineri sau o sambata dimineata.
Daca eram o parte a zilei… eram o dimineata.
Daca eram un animal de uscat... eram o pisica.
Daca eram o virtute… eram bunatatea.
Daca eram o planeta… eram un asteroid de fapt: luna.
Daca eram un lichid... eram o sampanie.
Daca eram o piatra… eram o stanca.
Daca eram o pasare… eram o vrabiuta.
Daca eram o planta… eram un liliac alb.
Daca eram o stare a vremii… eram o ploaie de toamna.
Daca eram un instrument muzical... eram un pian.
Daca eram un sentiment... eram melancolia.
Daca eram un sunet… eram apa marii lovindu-se de tarm in timpul furtunii.
Daca eram un cantec… eram Reamonn, "Supergirl".
Daca eram un film... eram "Podurile din Madison County".
Daca eram un serial… eram Gray`s Anatomy.
Daca eram un oras… eram Parisul. Dimineata, la pranz si seara.
Daca eram un gust… eram acru. Castraveti, gogosari, varza murata sau conopida 
.
Daca eram o aroma… eram un miros de iasomie.
Daca eram o culoare.. eram un albastru electric.
Daca eram un material… eram tafta.
Daca eram o parte a corpului… eram mainile.
Daca eram un drog... eram un arbore de cafea.
Daca eram un accesoriu... eram o pereche de pantofi Manolo.
Daca eram o expresie a fetei… eram surprinderea.
Daca eram o materie… eram literatura.
Daca eram un numar… eram 5.
Daca eram o masina… eram un Mini Cooper rosu cu capac negru.
Daca eram o haina… eram o rochie si iar o rochie.
O dau mai departe catre toti cei care simt sa o completeze.
Acum cateva luni am inceput un mini regim de alimentatie in urma unei probleme de sanatate. Trebuia inca de acum cativa ani sa fac transformari mai radicale in ceea ce priveste mancarea dar ele nu au fost semnificative. Am redus doar din 2008 consumul de zahar, il intrebuintez mai rar si mai putin decat inainte. Din luna martie am renuntat la carne pentru o perioada. De atunci am mancat extrem de rar, doar la restaurant sau in vizita la cineva. Desi credeam ca o sa fie mai greu nu a fost deloc. Nici inainte nu am fost o mare iubitoare de carnuri: nu le mananc in ciorbe, gratarul nu imi place. Mancam in schimb un pui cu usturoi sau cu smantana, o vita cu salata verde si rucola sau snitel. Si carnatii de casa. La astia nu pot sa renunt definitiv si nici nu vreau .
Planul meu a mers foarte bine si inca merge. Atat de bine incat nu imi mai face cu ochiul carnea asezata pe rafturile magazinelor. Totul a culminat cu Jamie Oliver.
Ma uit mereu la emisiunea lui difiuzata in fiecare vineri pe TVR 2 la ora 20.00. Intr-o seara a vorbit despre pui si ce fel de pui sa mancam, ca este bine sa cautam pui crescuti in spatii libere daca nu avem de unde sa-i procuram de la tara. Cand am vazut reportajul lui filmat intr-o ferma unde puii erau bolnavi deja de la 10 zile de viata si unde la 15 zile aratau ca la 30, m-am ingrozit. Auzisem de mult timp ce fel de pui mancam si cum sunt indopati cu hormoni de crestere si cum se fac in maxim doua zile. Cum sunt puse sunt lumina artificiala, nu o vad pe cea a zilei, mancarea este artificiala si cum arata picioarele lor la doua-trei saptamani de viata. Si cand am mai auzit de de ouale produse de aceste gaini si cum toti acei hormoni ni se transmit noua am decis pe loc ca nu voi mai cumpara fara sa ma uit pe eticheta. Acum au aparut peste tot oua ecologice, chiar si in supermarket si nu mai fac grseala de a pune in cos ceva care sa-mi faca rau cu stiinta mea.
De la acea emisiune am mai cumparat pui de vreo doua-trei ori. Saptamana trecuta eram intr-un magazin mare si cu rafturile pline de carne. Am constatat ca nu mai puteam nici sa vad acea carne de pui, pur si simplu imi mirosea cumplit si nu-l vedeam in fata ochilor decat pe Jamie aratandu-mi un pui mare, bolnav si cu ochii tristi . As vrea sa-i spun ca pe mine m-a convins si cand mai am pofta de pui din supermarket ma voi uita la poza asta.
Copyright © 2012 Vulpitza.ro
