Editura Polirom a reeditat anul acesta un roman autobiografic al lui Giovanni Papini, “Un om sfarsit”. Este cartea care l-a influentat covarsitor pe Mircea Eliade. Traducerea a fost facuta din italiana de Stefan Augustin Doinas si este cea mai cunoscuta opera a scriitorului nascut in Florenta. http://www.polirom.ro/catalog/carte/un-om-sfirsit-3022/
“Nu ma simteam in largul meu, Nu cunosteam pe nimeni si-i uram pe toti. Eram prost imbracat, urat si palid; aveam infatisarea severa a unui om nemultumit; simteam ca nimeni nu ma iubea si nici nu putea sa ma iubeasca. Cine-si arunca ochii asupra mea se lovea de un dispret total si trecea mai departe; cate unul se intorcea sa se uite la acest singuratic slabanog si radea. Mai ales fetele frumoase, imbracate in alb si rosu, cu fete oachese si cu dinti sclipitori erau crude cu mine; le auzeam mereu izbucnind in ras in spatele meu. Poate ca nu radeau de mine, dar in acele clipe eram sigur de asta si sufeream. Mi se parea ca orice frumusete a vietii imi era refuzata: eram singur, lipsit de iubire si fara noroc, iar lumea aceea isi vedea linistita de plimbarea ei, fara sa stie nimic despre necazurile mele de adolescent sarac si urgisit.
Si atunci, dintr-odata, m-am revoltat. Am simitit in mine ca o navala de sange, o ravasire a intregii mele fiinte.
EL
Noi ne-am descoperit impreuna si impreuna am descoperit gandirea. Eu ti-am revelat tie insuti sufletul tau, iar tu mi-ai deschis mie insumi sufletul meu. Am crezut totul si am negat totul, impreuna: am construit si am ramat. Alaturi, mana in mana am cautat adevarul, am devorat cartile si am zdruncinat gloriile cele mai incontestabile. In aceeasi clipa ne-am eliberat de credinta parintilor, de idolii tribului, de ochelarii de cal ai celor fricosi. Am dormit in acelasi pat si am mancat la aceeasi masa si am insemnat in aceleasi carti, aceleasi pagini. Totusi prietenia noastra n-a avut nimic dulceag, nici muieresc, nici patetic, nici - de ce n-am spune-o?- cordial. A fost prietenia a doua creiere trudite, nu corespondenta simtamintelor de iubire a doua inimi ce se marturisesc.
Nu ne-am sarutat niciodata; nu am plans impreuna nici macar o singura data, si nici unul dintre noi nu i-a spus celuilalt secretele cele mai scumpe ale pasiunilor sale. Cand te-ai indragostit am aflat de la altii, si am descoperit anuntul casatoriei tale in Corriere della Sera. Nu degeaba am citit cu atata fervoare Le Rouge et le Noir si La Mort du loup!
Da, trebuie s-o recunosti: prietenia noastra n-a fost ca toate celelalte. Cu totul cerebrala, cu totul intelectuala, cu totul filozofica, ea a avut totusi arderile si furtunile apropierii dintre doua inimi. Si, de altfel, nici nu sunt sigur ca inima n-a avut chiar nici un rol in ea. Eu nu sunt numai un creier. Nu simiti cata nostalgie e in aceste amintiri, in aceste evocari ale unei fericiri irevocabile? Si de ce oare acest trecut de lecturi, de excursii si colocvii- acest trecut simplu si intim de munca si de tacere- ma misca mai mult decat amintirea unei iubiri?”
